Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Topolino, ti amo

        Barbu Cioculescu


În primele clase de liceu lucrul la care pofteam cel mai mult era un stilou masiv, de sidef verde cu vinişoare aurii şi albe, înzestrat cu o peniţă de mărimea unghiei de la degetul mare. Un coleg de clasă aducea, ca să le admirăm, câte trei-patri, era un mister de unde le procura, căci era de condiţie modestă. Primisem un stilou marca Luxor, deşi sperasem un Osmia, dar trebuia să mă mulţumesc cu ceea ce aveam. Scriam şi aşa destul de urât. În vacanţă, când trimiteam câte o scrisoare vreunui amic, întreaga lui familie îşi reunea forţele ca să o descifreze.


Tata scria cu un strălucitor Shaffer’s, pe care-l umplea cu cerneală verde, marca Quink. Eu foloseam produsul local Günther Wagner. Se vindea şi la sticle de un litru. În cursul superior, visam un automobil, desigur nu un Dessoto-Six, Studebacker sau un Lincoln, ci modelul cel mai mic de pe piaţă, o izbândă a atelierelor torineze, Fiatul Topolino – de 500 cc. Riscasem să-i mărturisesc tatei visul meu şi mă alesesem cu răspunsul definitiv: Potolino! De altminteri, în familiile prietene Streinu, Haneş, Papacostea nu se punea în nici un fel problema unui automobil, de neconceput fără şofer. Numai regele putea să-şi conducă singur maşina.


Uzinele Malaxa construiseră primul automobil românesc, împrejurări vitrege amânau fără termen punerea sa în fabricaţie, cu toate că prezenta şi unele inovaţii... Totuşi, ideea de a intra în posesia unui îndrăgit Topolino nu mă părăsea, oferta, fă­cută de mama, de a mă compensa prin achiziţionarea unei motorete marca Wanderer fu respinsă cu magnifi­cenţă. O bicicletă de război, cu ghidon negru şi două cadre paralele, lungă şi elastică, marca N.S.U. (Nekansulm) mă ducea şi readucea de la şcoală.


Rămânea soluţia de a dobândi un Topolino prin mijloace proprii. Un horoscop ce tocmai mi se făcuse profeţea că voi avea debitori financiari foarte puternici, însă după vârsta de patruzeci de ani. Mai aveam de aşteptat douăzeci şi cinci – cu o marjă de două-trei săptămâni. O singură sursă de câştiguri băneşti, majoră şi revenitoare, se arată la orizont, nesigură, totuşi: scrierea de romane poliţiste – sub pseudonim, fireşte, sau cu numele adevărat, dar ca traducător. Aveam o anumită cultură în materie, memorie, condei vesel – cum spunea tata –, aşa încât m-am gândit să-mi constitui portofoliu pe măsura cererii, care trebuia să fie mare, stăruitoare chiar.


Istoric vorbind, momentul era depăşit, ţara se afla în război, colecţia celor 15 lei, a lui Ignat Herz, dispăruse, pe ici colo mai apăreau fascicole amărâte, când nu clasici ai genului. În primul rând, am hotărât să fixez titlurile, pe măsura gustului public. Cât mai multe, mai variate, mai atrăgătoare, fascinante, de preferinţă. Tenace, de felul meu, robace, sagace am început să imaginez titluri cărora mai târziu să le insăilez misterioase acţiuni. Prin urmare: Mortul care nu tace, Fantoma din pian, Şapte gloanţe pentru mister Flyster, Sicriul cu şapte lacăte, Asasinul merge cu bicicleta, Golovin nu iartă, Amiralul Nemo revine, Cine l-a ucis pe Arnold, Ce-ai crezut Dolly? ş.a.m.d.


În clasă, la ora de matematici, în criză algebrică, pe când necruţătorul Traian Pop umplea de la stânga la dreapta tabla cu pâlcuri de x-uri, y-uri, care simple, care la pătrat, în paranteză sau nu, adunate, înmulţite, dând întotdeauna rezultatul zero, oricând desena nişte triunghiuri într-un cerc, venea momentul când întreba: „toată lumea a înţeles?“ apoi: „?i Cioculescu? Atunci trecem mai departe.“ Şi chiar trecea. Era sfertul de ceas când mă frământa problema dacă titlul cel mai nou: Pepeta se răzbună nu conţine o greşeală, numele corect fiind pepita. Şi adormeam cu capul pe volanul micuţului Topolino. Vremuri tot mai grele transformaseră Italia în câmp de luptă, importurile din Peninsulă încetaseră, renunţasem faţă de deciziile destinului să mă gândesc la altfel de vehicul în afara fidelei biciclete, trecusem la cu totul alt gen de lecturi, însă tot destinul m-a mai purtat o dată prin vechi grădini. Mobilizat pe loc, Şerban Cioculescu, militar în gradul de soldat neinstruit, fusese detaşat la un serviciu de cenzură, unde „lectura“, de pildă, scrisorile militarilor germani în trecere prin România, nu puţine pline de ironice înţepături la adresa civilizaţiei noastre. Îi mai veneau în sarcină romane poliţiste, verificate spre publicare, majoritatea traduceri nenorocoase. Pentru care muncă primea şi un salariu de câteva sute de lei – un mizilic.


Plictisit de numărul manuscriselor, de volumul lor, îmi trecuse mie sarcina referatelor, dimpreună cu bănuţii. Tălmăcirile sunau ca un test al acuităţii minţii. Romanul, cunoscut, al lui Edmond About, L’homme ŕ l’oreille cassée se numea, în româneşte, Omul într-o ureche, celebrul roman balzacian Cousine Bette devenea Verişoara proastă. Într-un roman poliţist, criminalul prins era transportat la închisoare într-o coşniţă de salată – le pannier ŕ salade! Ca să nu provoc pierderi cine ştie cărui biet om încolţit de lipsuri, efectuam îndreptările. Banii astfel câştigaţi îi cheltuiam pe cărţi – în acei ani de groază au apărut nenumărate cărţi extraordinare – sau îi depuneam în graţioase puşculiţe.


Tenace, de felul meu, robace, sagace, cum am mai spus, am început, tot atunci, să scriu cu oarecare continuitate versuri. Una din poezii îi plăcuse lui Tudor Arghezi, pentru rima „veghează – spetează“. Alta, lui Vladimir Streinu, fiindcă „scăpasem caii“. Cadavrul de sticlă, Mortul viu, Fantoma din ladă au lunecat în neant, până acolo unde mă întreb dacă nu sunt născocirea târzie a unui eu care se gudură pe lângă mandatarul lui.


Te pui bine cu tine însuţi, pentru o viaţă cu cât mai puţine probleme, te judeci cu îngăduinţă, dar te ţii mereu sub observaţie. Te iubeşti cu moderaţie şi, pe cât se poate, în secret, ca să nu devii nesuferit celorlalţi. Accepţi succesul altora, chiar dacă, în realitate, te ulcerează, practici calea de mijloc, cu toate că nu eşti cu totul convins de considerabilele-i atu-uri, de consistentele-i avantaje. Cauţi modele, dar te mulţumeşti a le studia: cu toatele au particularităţi care le distanţează. Şi, mai cu seamă, sunt efemere.


Uiţi chipurile, ai în schimb memoria vocilor, intuiţia tonalităţilor, reverberaţia unicităţii. Adoloscent, l-ai ascultat la radio pe Nicolae Iorga făcând panegiricul defunctei regine Maria. Într-o scurtă, pe cât de avântată cuvântare părăsise şleaul, către Tudor Vladimirescu. Tata îi imita vocea la perfecţie, iar cât îl privea era în posesia celei mai radiogenice glasuri, puţin răguşit, infinit persuasiv – ca de altfel şi Tudor Vianu. Retorica nu devenise încă o disciplină pierdută, a nu fi bâlbâit încă nu era o nenorocire.


Voci care se sting, chipuri care dispar. Îţi aduci aminte de vocea atât de dialectic convingătoare a lui Octavian Paler şi, dintr-o dată, Cristoiu – Gâ­dea. Ţi se taie răsuflarea – va spune ce este dincolo, pentru cât timp revine printre noi, cu ce sarcină – sau se află într-o simplă vizită particulară, la căderea umbrelor amurgului?


Între vechi prieteni, dl. Paler nu pare a fi în curent cu cele ce tocmai se petrec pe mapamond, războaie la Marea Neagră, uragane, sfârşit de vacanţă parla­men­tară – şi alte cataclisme. Ai zice că reia o veche emisiune pe care, om de nimic, o uitaseşi. Spiritul său caută rădăcinile maleficei tensiuni sociale din România, la aproape două decenii de la Revoluţie. Compară cu Franţa eliberată de sub ocupaţie germană. Acolo avusese loc o cruntă vânătoare de colabora­ţionişti, cu intelectuali puşi la zid, cu sinucideri, cu femei tunse – vreme de un an, doi. Apoi lucrurile se liniştiseră, imaginea fostului premier Laval ducând la gură o sticlă cu apă, în drum spre execuţie, s-a şters, un intelectual şi rasist, şi antisemit, şi mai colaboraţionist cum se poate – Céline – revenise, până în cele din urmă acasă, publicând într-o carte de succes peripeţiile exilului. Pudic, dl. Paler nu pomenea de acea actriţă acuzată de a se fi culcat cu ocupantul şi care declarase că fundul ei e inter­naţional, dar inima franceză...


De unde, atunci, la noi atâta ură, clocind, deteriorând climatul social, viciind sfera politicului? Vorbeşte, cu hotărâtă pronunţie, ne caută privirile, este dânsul, între îngerii săi păzitori, care fâlfâie voios din aripi. S-a produs o spargere în timp, mă reped spre oglindă, pe al cărei luciu sumbru nu mă zăresc, Simona mă calmează, atrăgându-mi atenţia că oglinda e scoasă din priză. Iar aceasta se găseşte de cealaltă parte a peretelui. Oare ce-aş fi avut de spus?


Mă rezerv să-i ofer o explicaţie când, sper că totuşi nu prea curând, voi trece dincolo – şi, fireşte, în cazul în care ne vom afla în aceeaşi locaţie. Ultima oară când am stat de vorbă, la o premiere a domniei sale, i-am comunicat că, în ce mă priveşte, îl consider cel mai optimist dintre pesimişti. Şi a râs. În pauza dintre flash-uri, a încuviinţat. Rămâne o singură dificultate, nu însă una de neînvins: Domnul Paler se declară, în bună cuviinţă de cauză, mic burghez. Eu rămân un proletar. Că avem mai departe cu totul alte opţiuni politice mai poate avea vreo importanţă?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul