Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Moştenirea lui Carl Schmitt

        Sorin Lavric


Născut la Plettenberg īn 1888, īntr-o familie catolică aparţinīnd micii burghezii germane, cu studii de drept la Berlin şi cu o operă doctrinară la care n-a īncetat să lucreze nici după ostracizarea la care a fost supus īncepīnd din 1947, Carl Schmitt are parte azi de o neaşteptată īnviere. Pesemne că, dacă ar avea putinţa să-şi contemple posteritatea actuală, nici lui nu i-ar veni să creadă: dintr-un autor proscris, trecut īn categoria leproşilor ideologici, astăzi numele lui e invocat cu o frecvenţă stranie, o frecvenţă care pe unii īi nelinişteşte, căci văd īn resuscitarea ideilor sale semnele luminoase ale radicalizării gīndirii politice, iar pe alţii īi bucură, īntrucīt īi interpretează revenirea ca pe o schimbare a tiparului ideologic, după atītea decenii de mascaradă politică. Cum s-ar spune, vremea ipocriziei īn discursul public a trecut, e timpul să ne lepădăm de măşti duplicitare, de eufemisme şi sintagme sterilizate, şi să spunem răului pe nume. Să vorbim despre realitate cu realism, şi nu cu refrene desprinse din libretul amăgitor al jargonului aseptic al diplomaţiei moderne.


Puţin tradus īn limbile europene mici, şi de aceea cunoscut mai mult din auzite, Schmitt are ceva din aerul obscur-fascinant al gīnditorilor īnvăluiţi īn necunoaştere generală: dacă romānilor li s-ar cere să spună o idee de-a lui, o carte sau cel puţin să-l īncadreze īntr-un curent politic, 99 de procente n-ar putea s-o facă. Antiliberalul acesta incurabil, considerat „părintele părinţilor Constituţiei germane“ de după cel de-al Doilea Război Mondial, este pentru romāni o mare necunoscută. Cartea lui Jan-Werner Müller, considerată o lucrare standard īn materie de exegeză schmittiană, pune accentul pe receptarea operei ideologului german şi nu pe viaţa lui. Urmărindu-i capitolele, sub ochi ni se perindă evoluţia unei gīndiri conservatoare, antiliberale şi antiparlamentare, care opune democraţia liberalismului şi care nu poate gīndi politica decīt īn termeni ca naţiune, stat, conflict, război.


Să luăm, de pildă, cartea Der Begriff des Politischen (Le concept du politique – Conceptul de element politic) şi să-i punem īn lumină ideile. Pentru Carl Schmitt, elementul politic nu apare decīt acolo unde mai īntīi a apărut relaţia prieten-duşman. Altfel spus, ca să poţi să spui că respiri lumea politicii, trebuie mai īntīi să-ţi identifici duşmanii şi prietenii. A pretinde că poţi face politică fără a şti de la īnceput alianţele, adversităţile şi cīmpul de forţe īn care intri īnsemnă a face demagogie. Distincţia amic-inamic joacă īn domeniul politic acelaşi rol ca perechea urīt-frumos īn estetică sau ca dubletul util-dăunător īn economie. E precum un cuplu metodologic menit a călăuzi gīndirea politicianului, ghidīn­du-i comportamentul chiar şi atunci cīnd vorbeşte despre pace şi bunăstare. Din punct de vedere politic, duşmanul nu e īn sine rău, dar devine rău din clipa īn care e catalogat ca duşman. Īn plus, duşmănia e o stare care se află īn afara categoriilor etice. Duşmanul nu trebuie să fie obiectul diatribelor şi verdictelor morale, ci obiectul atitudinii politice. Ceea ce īnseamnă că politica are o morală a ei care nu are nici o legătură cu morala. Cine vrea să īntroneze regulile etice īn politic㠖 iar pentru Schmitt cei care suferă constitutiv de această meteahnă sunt liberalii – confundă arena politicii cu amvonul bisericii.


Cīnd două state sunt prinse īntr-o relaţie de duşmănie, ele sunt singurele entităţi īn stare a se judeca reciproc. Cu alte cuvinte, un al treilea, care nu e prins īntr-o relaţie de duşmănie, nu poate fi arbitru al conflictului. Īn politică nu există arbitrii. Dacă totuşi există, atunci politica e controlată de un factor de supraveghere. Aşadar, nu poţi să fii arbitrul unei dispute ale cărei consecinţe nu le resimţi pe pielea ta. Numai că duşmănia de tip politic nu trebuie confundată cu concurenţa economică sau cu polemica teoretică. Duşmanul adevărat nu e niciodată o persoană, ci un grup. Nu e inimicus, ci hostis. Ceea ce īnseamnă că duşmănia presupune un conflict care nu leagă indivizi, ci state, armate, comunităţi. Ca doi oameni să fie adversari politici trebuie mai īntīi să intre īn tabere aflate īn conflict, caz īn care apartenenţa la colectivităţile aflate īn duşmănie le conferă automat statutul de duşmani. Relaţia de tip prieten-duşman culminează pīnă la urmă īn casus belli (război). O lume fără posibilitatea războiului e o lume fără existenţă politică. Cīnd pe pămīnt va domni pacea eternă, nu vor mai exista politicieni. Apoi, fiindcă duşmănia cere identificarea unui grup anume de oameni pe care să-i declari drept duşmani, precizarea duşmanului este obligatorie. De pildă, nu poţi să ai drept duşman toată omenirea, cum tot aşa omenirea īn īntregul ei nu poate avea un duşman, de­oarece īi lipseşte o contrapondere de acelaşi statut. Un om prins īntr-o unitate politică (stat, naţiune) este angajat cu preţul vieţii de partea acelei unităţi. Iar un po­por care duce un război fără să resimtă direct cine e duşmanul e un popor neliber politiceşte. Cum omul este rău de la natură şi deseori ira­ţional, răutatea şi iraţionalitatea lui sīnt trăsăturile care dau naştere politicii sale. Tocmai de aceea considerentele de ordin moral nu au ce să caute īn politică. Cīnd le īntīlnim, īnseamnă că cineva minte.


Cum sună astăzi, īn urechile noastre, un astfel de discurs? Sună agresiv, sincer şi respingător de realist. Tocmai de aceea cred că nici lui Carl Schmitt nu i-ar veni să creadă de ce posteritate are astăzi parte gīndirea lui. Dar despre alte idei ale neamţului data viitoare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul