Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Minus-expresivitatea lui Vlad Massaci

        Mircea Ghiţulescu



„Dialogurile se desfăşoară īn gol pe ample porţiuni, ca nişte bile pe o masă de biliard, care aleargă īn toate direcţiile fără să se īntālnească. Eroii vorbesc fără să-şi spună nimic sau īncercānd să-şi spună cāt mai puţin. Autorul īmpinge personajele cu de-a sila īn zodia misterului, un mister adesea obositor, obţinut prin economisirea subiectului şi raţionalizarea explicaţiilor. Cei mai mulţi aşteaptă ceva ce nu vine sau, pur şi simplu, nu există... Sunt personaje enigmatice īn măsura īn care visează fără un obiect al visului bine conturat“. Iată un pasaj care se potriveşte perfect lui Jon Fosse, autorul norvegian al piesei Frumos, pusă īn scenă la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, deşi a fost scris cu două decenii īnainte. Subiectul este exasperant de comun: o nouă īncercare pe tema „soţia prietenului meu“. Doi amici nedespărţiţi care au īncropit o formaţie muzicală īn copilărie se revăd īn localitatea natală, undeva, īn fiordurile norvegiene. Geir, sosit cu familia (soţia, Hilde şi fiica, Siv) să-şi vadă mama, nu a abandonat muzica, deşi o exasperează cu mania lui pe Hilde. Celălat bărbat, Leif, dimpotrivă, a abandonat totul şi halucinează īn plimbări nocturne la „hangarul bărcilor“. Soţia, bovarică, nemulţumită de tot şi de toate, īl provoacă pe abulicul Leif la o partidă de sex, dar sunt surprinşi de prietenul nou nouţ al fiicei. Vacanţa īntre fiorduri se scurtează. Soţii īşi fac bagajele şi pleacă, iar Fata, care nu vrea să īmpărtăşească nimic din culpele părinţilor, rămāne pe loc să-şi trăiască iubirea.


Actorii sunt ţepeni, mai ales Andi Vas­­luianu (Leif ), dar şi experimentatul Ion Coman (Geir). Ei vorbesc alb, ostenit, la nivelul zero al expresivităţii, parcă trăiesc pe lumea cealaltă şi participă la un spectacol lectură. Sigur, se poate invoca aici sāmburele unei īntregi teorii a „minus-expresivităţii“ pe care o aplică Vlad Massaci, dar efectele ei sunt, pe planl receptării, minime. Mai vii pentru că ies din „patul lui Procust“ impus de teoria minus-expresivi­tăţii sunt actriţele, cu deosebire Raluca Zamfirescu (Mama, o prezenţă vivace, agreabilă, tonifiantă) şi Oxana Moravec (Hilde, femeia matură īn expansiune sexuală, pe atāt de acrită de căsnicie pe cāt este de senzuală). Partea bună este că īn felul acesta spectacolul deşi lent, glacial, devitalizat, capătă un anumit stil baladesc īncāt povestea banală a unui adulter devine o baladă nordică a fiordurilor norvegiene despre iubire, trădare şi iertare. Sigur, a pune īn scenă pe cel mai proeminent autor norvegian este cum nu se poate mai demn de interes. Urmaşul lui Ibsen se desparte şi īn acelaşi timp se apropie de precursorul său Se desparte pentru că elimină blocurile de cuvinte care īl fac astăzi atāt de greoi pe marele norvegian dar se apropie prin atmosfera marină şi preocuparea pentru sufletul feminin. Nu cumva adulterina Hilde este o combinaţie īntre Nora şi Femeia mării? Pe urmă există şi acest mod poetic şi evazionist de a vorbi despre trădare, uşor de găsit īn viaţa perso­najelor ibseniene ...


Efectul teatral principal nu vine, īnsă, din text sau din interpretarea actorilor, ci, paradoxal, din decorul foarte simplu creat de Andu Dumitrescu: o platformă suspendată pe care scrie frumos, cu litere mari de burete care se balansează la orice atingere. Această platformă pe care se balansează actorii te plaseză la suprafaţa apei, te leagănă şi te adoarme. Totul se transformă īntro poezie a mării abia accidentată de scurte poveşti de infidelitate. Problema majoră este că frumosul a dispărut odată cu copilăria, iar adulţii au parte numai de urāt. O demonstrează nu numai titlul, ci şi perechea de ado­lescenţi (Siv/ Ada Simionică şi Băiatul/ Cristian Popa), cu iubirea lor īncă naivă, care iau totul de la capăt.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul