Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O sferă comprimată de trăire a timpului nostru

        Horia Gārbea



Mircea M. Ionescu


Premiul Nobel pentru fotbal


Editura Play, teatru



Dacă s-ar acorda cu adevărat Premiul Nobel, nu pentru fotbal, ci pentru comentarea acestuia, Mircea M. Ionescu ar fi printre cei mai de seamă candidaţi. Cum īmi plac fotbalul, teatrul şi comentariul sportiv al lui M.M.I., nu sīnt īn măsură să dau o judecată neafectată de subiectivism asupra pieselor sale. Dar cred că pot certifica talentul autorului, pentru că aici mă sprijină numeroasele montări pe scenă, critica literară şi opiniile fanilor nobilului sport. Mircea M. Ionescu, comentator vedetă al TVR şi „redactor la ziarul Sportul“, cum ne informau crainicii īnaintea transmisiilor lui directe, a ales libertatea, adic㠄a fugit“ īn SUA īnainte ca Steaua să cīştige Cupa Campionilor. A fost totuşi la finala din ’89 (0 la 4 cu Milan). A condus un taxi la New York īn timp ce scotea, nebunie superbă, un ziar de sport īn romāneşte īn urbea americană. A scris despre acestă experienţă insolită una dintre cele mai bune cărţi de memorii ale unui emigrant. Volumul prezent cuprinde trei piese de teatru, căci, dintre toate genurile, acesta īi e cel mai drag lui M.M.I.. Cea mai importantă, mai emblematică şi mai stufoasă dintre cele trei este plasată strategic la urmă: Istoria fotbalului romānesc răsfoită pentru atei, marţieni şi nou-născuţi (celelalte piese fiind Eu voi primi premiul Nobel! şi Gooooool – Căutăm comentatoare). Parafraza numelui piesei finale la un titlul al lui Matei Vişniec este evidentă. Dar similitudinea se opreşte aici. Textul, greu de pus īn scenă, dar nu imposibil dacă un teatru ar oferi mijloace video substanţiale şi o distribuţie adecvată, este o veritabilă reconstituire a istoriei fotbalului nostru, aşa cum mii sau sute de mii de „microbişti“ o cunosc pe dinafară, dar ţin să li se repovestească īn chipuri cīt mai atractive, precum copiilor Scufiţa Roşie. Doar marţienii şi nou-născuţii nu ştiu cīte penalty-uri a apărat Dukadam şi ce le-a arătat Andone conducătorilor de partid şi de stat la memorabila finală de cupă cu Steaua prin ’88. O poveste căreia M.M.I. īi intuieşte şi īi potenţează dramatismul, una făcută mai mult din eşecuri memorabile şi amare decīt din succese care să te ungă la inimă. Textul nu este iertător cu păcatele sportului romānesc: blaturi, comenzi politice, josnicii, vīnzări de frate. Fotbalul, zice M.M.I., este viaţa īnsăşi, iar istoria lui este īnsăşi istoria societăţii noastre din secolul XX şi din XXI, cīt am apucat să intrăm. Fotbalul e o viaţă plină de frustrări, mizerii şi extaz, adică exact ceea ce trebuie pentru subiectul unei piese de teatru realiste ori fantastice şi, desigur, demne de atenţie.



Cornel Nistea


Ritualul Bestei


Editura Teognost, roman



Romanul sau poate volumul de memorii al lui Cornel Nistea relatează pe larg destinul unui cercetător romān īn anii stalinismului. Necunoscīnd autorul, nu ştiu dacă subtitlul „amintiri din şezlongul albastru“ este o indicaţie că avem de-a face cu o operă auto­bio­grafică sau un truc de romancier. Cert este că faptele se īnlănţuie veridic, cu amănunte credibile despre absurdul epocii. Finalmente, personajul central narator este condamnat la 18 ani de muncă silnică pentru o vină iluzorie, de fapt pentru că nu a arătat destulă obedienţă faţă de regimul totalitar. Atīt acţiunea, cīt şi teza cărţii sīnt perfect plauzibile şi interesante. Problemele īncep la tratarea lor romanescă. Personajele, multe anticomuniste, destule torţionar-bolşevice, vorbesc fals, ca īn piesele cu comunişti care se dădeau la TVR īnainte de 1989. Fiecare frază e un discurs īnchegat ce pune īn lumină ideologia celui care īl rosteşte. Lasă că, independent de ideologia diferită, toţi vorbesc la fel... Ai zice că s-a īntors roata şi vedem o piesă cu hitlerişti şi anti-hitlerişti din timpuri pe care, īnţeleg, autorul ar vrea să le uite. E un ciudat transfer de personalitate, de fapt de personalitate a discursului. Anticomunismul fervent al autorului se exprimă īn limba de lemn a celor pe care īi urăşte şi tezismul său minează partea pozitivă a cărţii: mărturia unei victime a regimului brutal impus nouă din afară. De aceea, īn ciuda ideilor generoase, romanul face jocul inamicului, dovedind că limbajul calp s-a infiltrat fără scăpare şi celor mai porniţi adversari ai ciumei roşii. Epilogul, un dialog bunic-nepoată, pe līngă dulcegărie, e de un tezism insuportabil: toţi torţionarii au ajuns după revoluţie de la excelent īn sus. Iată cum bunele intenţii nu fac mereu literatură de soi. Păcat...



Preot Nicolae Jinga


Dicţionarul lui Dumnezeu


Editura Mitropolia Olteniei, poezie-eseu



Totul e neobişnuit la această car­te, īncepīnd cu calitatea de preot a autorului, arogată pe copertă, ca şi cum eu mi-aş semna romanele prece­dīnd numele cu abrevierile irelevante dr. ing. Īn faţa poeziei toţi autorii sīnt egali şi nici măcar binecuvīntarea īnalt­preasfinţitului Teofan, Mitropo­litul Olteniei, nu poate face să izvorască literatura de acolo de unde nu e. Alt aspect inedit este că poetul N. Jinga se exprimă īn distihuri pe care, procedeu unic īn literatură, le comentează īndată pe cīteva rīnduri sau chiar pe cīte o pagină īntreagă. Īncīt cartea are aspectul unui gazel fragmentat de eseuri. Paradoxal, momentele de poezie nu se găsesc īn versurile cam banale şi care sună obstinat din coadă (Cuvinte īncep să-mi prisosească / Vine tăcearea - cine s-o oprească), ci tocmai īn formulările din interpretări care depăşesc cu mult īn profunzime lirica greoaie. Īncīt, la rigoare, primele sīnt de prisos. Nici titlul nu e oarecare: să fie vorba oare de dicţionarul pe care īl foloseşte Dumnezeu (ce vanitate necreştinească!) sau de unul pentru priceperea de către noi a Creatorului? Eseistul se vrea un Iov modern şi dezvoltă această idee destul de coerent, referindu-se la toate ale lumii. Cīt despre poet, chiar dacă un discipol o găseşte pe coperta a patra viguroasă, nouă, proaspătă, profundă, filocalică, un cititor avizat o va califica drept banală şi rudimentară. Probabil că, instinctiv, şi părintele a simţit insuficienţa lirică a textului, ţinīnd să-l completeze cu comentarii mult mai interesante.



Nicolae Rotaru


Terra Teribilă


Editura Timpolis, publicistică



Puţini autori din literatura romānă se pot mīndri cu numărul volumelor publicate ca Nicolae Rotaru. Fostul general de jandarmi a tipărit peste 70 de volume de genuri diferite şi toate, sau aproape toate, au o particularitate care nu sare īn ochi, dacă nu cunoşti personajul şi proiectul său: cum numele său are fix 13 litere, titlurile cărţilor au şi ele cīte 13. Număraţi şi vă veţi convinge. Dar acest tabiet excentric nu are nimic de-a face cu conţinutul scrierilor care au binemeritat elogii de la G. Arion, Şt. Cazimir, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Gh. Tomozei şi alţii. Terra Teribilă este un volum ciudat compus din „bumbii“ gazetăreşti pe care autorul i-a spicuit din ştiri ale agenţiilor de presă sau din propria imaginaţie (presupun) pentru a crea imaginea halucinantă a unei lumi īn derivă. Tipărite din păcate cu un corp de literă minuscul, probabil 4 sau 5, aproape ilizibil, această colecţie de grozăvii are legătură cu literatura numai prin insolitul şi grotescul informaţiei. Puse īntr-un roman, multe enunţuri ar fi taxate ca exagerări de scriitor. Unicul spital TBC dintr-un judeţ este transformat īn biserică. O educatoare lipeşte bandă de scotch pe gura şi ochii copiilor care refuză somnul de după-amiază. La un exemen, un student a dat 180 de răspunsuri greşite din 180 posibile. O echipă de cineaşti străini a filmat īn Romānia şi toţi componenţii s-au contaminat de rīie. De la o biserică gata de tīrnosire s-au furat toate clopotele. La aceste fapte provocatoare de rīs şi plīns Nicolae Rotaru adaugă micile lui observaţii sarcastice sau mīhnite sau, deseori, lasă doar simplul enunţ să ne vorbească despre absurditatea lumii īn care trăim.



Marius Ghica


Geneza operei literare,


repere spre o poietică


Editura Paralela 45, eseu



Volumul scriitorului craiovean Marius Ghica este dedicat memoriei lui Ştefan Augustin Doinaş, cel care i-a prefaţat versiunea iniţială a cărţii intitulată Facerea poemului şi apărută īn 1985. Pe-atunci, Marius Ghica (pe numele adevărat Marius Ghiţă) īşi vădea, sub pseudonimul voievodal, virtualităţile unuia dintre cei mai īnzestraţi eseişti ai momentului, unul īn care nu era uşor să scrii şi să publici despre po(i)etică şi despre Paul Valéry. Metoda hermeneutică, aplicată de Marius Ghica scrierilor lui Paul Valéry, īl duce pe autor către o poetic㠄īn temeiul Fiinţei“ şi este evident că el glisează de la desluşirea sensurilor operei sau a operei despre operă către īnţelesurile scrierii operei ca modalitate de existenţă şi raportare la lume, apoi către ontologie. Poetul, scrie Marius Ghica, rămīne multă vreme īn expectativă, implorīnd clipa, aşteptīnd cu spiritul īncordat ivirea unei scīntei īncepătoare. Dar acest īnceput īi poate veni dintr-o dată... Mitul inspiraţiei nu satisface un căutător de cauze contemporan, el este ispitit să cerceteze mai adīnc cauzele şi motivaţiile creaţiei. Dar toate rămīn simple conjecturi, ispititoare e drept, obiect de glose aplicate şi docte īn cazul lui Marius Ghica, şi doar „gīndul iniţial“, imposibil de prins exact īn cuvinte, va izbucni īn forma imperfectă a discursului poetic apt să ne parvină prin cuvinte şi să ne impresioneze.



Viorel Chiţea


Crunta dualitate


Editura Eminescu, poezie



Un poet despre care ştim prea puţin, dar care pare un tīnăr cu ambiţ este Viorel Chiţea. Cartea sa este neobişnuită prin demersul autist sau mai bine-zis autarhic. Deşi īn fotografia de pe ultima copertă are ochelari şi cravată, Viorel Chiţea pare un Vineri fără Robinson, căutīnd să descopere pe cont propriu, pe insula lui, bicicleta şi telegraful. Deocamdată aceste invenţii sīnt īnsă departe. Cīteva citate ne vor dumiri. Ce trist te caut şi te-ndemn/ Să īncercăm o rezolvare / Un semn măcar, un singur semn/ Să dăm pustiului cel mare.(celui! n.n.) ... Nopţile se duc pe rīnd/ Īntr-o noapte mult mai mare,/ Īntunericul crescīnd/ Cu a lor īntunecare... Sīnt o instantanee reunire/ De timp şi spaţiu, de materie şi gīnd,/ O sferă comprimată de trăire/ īmpresurată de un gol adīnc. Dar dacă, vai, golul adīnc nu īmpresoară sfera poetului, ci se cască exact īn interiorul ei?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul