Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Live, adică foarte plictisitor, când nu e vulgar

        Constantin Stan


Când văd afişat pe ecranul televizorului preţioasa indicaţie (care poate fi „direct“ şi „live“, dar, vorba „caţavencilor“, cel mai firesc ar fi să se traducă „în viu“) mă frisonez şi caut telecomanda spre a opri rapid viitorul coşmar. Pentru o emisiune „în direct“ îţi trebuie un scenariu foarte bun, un moderator deştept, viu, ferm, dar civilizat, şi nişte invitaţi care să ştie despre ce vorbesc. Noi avem nişte scenarii care nu există, nişte moderatori care cred că încropeala („ăăă… şi-acum despre ce să mai vorbim…ăăăă… păii… ăăă“) înseamnă naturaleţe, firesc, şi nişte (aceiaşi) invitaţi mulţumiţi că au fost invitaţi ca să poată să îşi mai strecoare nişte publicitate neplătită despre viitoarele lor proiecte. Cuvântul de ordine la emisiunile de dimineaţă este harabura. Cu excepţia celor de Pro TV, care au un format pe care îl respectă, ceilalţi nu au nimic. Nu au o idee, nu au coerenţă, nu au haz. Băieţii par mereu mahmuri, fetele de o veselie cam suspectă, gândindu-te că pe lumea asta există şi râs nervos, iar invitaţii lor încă neieşiţi din aşternuturi. Prima regulă este de a vorbi toţi deodată, atunci când vorbesc, şi de a fi muţi ca peştele atunci când se tace. A doua regulă este bavardajul, adică, pe româneşte, se pălăvrăgeşte. Se vorbeşte doar pentru a umple tăcerea cu prostioare. Vina aparţine, aproape în exclusivitate, moderatorilor. Ei nu ştiu să conducă o convorbire. În fond, când inviţi pe cineva vrei să afli – sau să afle ăla care stă în faţa televizorului – ceva interesant. Porneşti de la premiza că invitatul tău are o informaţie, are ceva de spus. Ceva pe care tu o ştii, dar vrei să o spună el, pe care nu o ştii, dar despre care ai ceva bănuieli. Pentru asta, trebuie să ştii să întrebi. Întrebările generale atrag răspunsuri generale, întrebările clare, punctuale nu e obligatoriu să atragă răspunsuri clare, dar telespectatorii vor înţelege de ce starleta (sau starletul) evită să se pronunţe limpede. Principiul este că, deşi ştii că nu vei afla un răspuns clar, întrebarea bine formulată este o informaţie. A doau problemă a moderatorilor noştri este neştiinţa de a asculta: fie îi înterup pe interlocutori exact când aceştia se apropie de ceva interesant, fie îi lasă minute în şir să bată câmpii. A treia – este imposibilitatea de a coordona mai mult de doi invitaţi. Şi, cum toţi vor să aibă studioul plin, invită multă lume. Diversă, adesea incompatibilă. Unii sunt dezinvolţi, obişnuiţii casei, care se poartă chiar ca la ei acasă (deşi ar trebui să ştie că nu-i frumos să acaparezi tu întreaga atenţie, mai ales la tine acasă!), Alţii, fie mai retraşi, fie mai plictisiţi, fie pur şi simplu oameni de bun simţ, aşteaptă să fie întrebaţi, să li se dea cuvântul. Unii aproape că nu apucă să deschidă gura, iar moderatorul accentuează penibilul situaţiei: „să-l mai întrebăm şi pe X, că de când a venit nu ne-a spus nimic“. Abia de începe omul să spună, că şi intervine câte unul care tocmai şi-a adus aminte de ceva. Omul tace, moderatorul îl uită şi... gata, trecem la alt subiect.


Talk-show-urile cad în alt păcat: tonul inchizitorial al moderatorului. Invitaţii par nişte loaze de elevi scoase la tablă. Chiar şi un bun moderator cum e Răzvan Dumitrescu ar trebui să îşi mai tempereze câteodată pornirile. Este atât de evident pe cine place şi pe cine nu, este atât de strident când vrea să fie procuror, încât ştii cu cine va vota sau din ce partid ar vrea el să facă parte. La colega lui, Andreea Creţulescu, nu e cazul să se schimbe nimic, pentru că asta ar însemna o fiinţă nouă. Dar măcar să o înveţe cineva un lucru simplu, simplu de tot: să nu mai scrâşnească din dinţi când vorbeşte. Sincer vă spun că încă nu am văzut nici în viaţa de zi cu zi un om care să vorbească aşa: fără să deschidă gura, de parcă ar avea maxilarele încleştate. Emisiunea avea o premiză interesantă – „Şmecheraşi de România“ –, invitaţii mi s-au părut civilizaţi şi cu opinii de bun simţ – numai că mie îmi este practic imposibil să o urmăresc din cauza moderatoarei. Fra­zarea este imposibilă, stridenţa vocii este deranjan­tă, scrâşniturile şi expresia feţei (de actriţă la teatrul popu­lar din Pătârlagele) greu suportabile. Şi ştiţi care e problema: că Andreea Creţulescu nu este o jurnalistă slabă. Are ştiinţa „directului“, se dovedeşte adesea bine ancorată în tematică, are autoritate când conduce discu­ţiile, dar atitudinea, grimasele, sila cu care deschide gura o fac extrem de netelegenică. O fi chiar aşa de greu să se autoeduce, o fi atât de puternică în post încât să nu primească sfaturi de la nimeni, pentru că nu cred că nu au fost observate astfel de neajunsuri în prestaţia ei?!


Dar, peste toţi şi toate, tronează băiatul cu laptopul, de la Antena 3, Valentin Stan. Aici nu mai e vorba de vivacitate, de personalitate, de stil, de polemici. Nici măcar de televiziune nu se poate vorbi, este mahalagis­mul în direct. Adică dezbrăcarea de caracter. Sub acest prag, „directul“ nu poate coborî.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul