Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Revista revistelor

        Critias


Paiul şi bârna


Două articole din cel mai recent număr al revistei Dilema veche (nr.242/2-8 oct. 2008) mi-au reţinut, din motive destul de diferite, atenţia.


Primul se intitulează Institutul şi cumetria, este semnat de Mircea Vasilescu şi abordează ţepoasa problemă a verificării activităţii Institutului Cultural Român de o comisie parlamentară înfiinţată de curând „în urma unei solicitări semnate de 46 de senatori din toate partidele”. Autorul porneşte de la declaraţia unui membru al comisiei în cauză pe care îl ia gura pe dinaintea gândului şi vorbeşte imprudent (chiar şi aşa, la modul condiţional-optativ) despre posibilitatea ca I.C.R. să favorizeze „anumite «găşti culturale»”. În pofida acelui „dacă” (ce se vrea) acoperitor, Mircea Vasilescu este îndreptăţit să scrie: „Dl senator are presupoziţii privind «găştile culturale»: aşa porneşte domnia sa la drum într-o anchetă care ar trebui să fie obiectivă şi imparţială”. Indignarea este vizibilă şi perfect justificată: astfel de presupoziţii sunt o formă, nici măcar foarte subtilă, de antepronunţare prin sugerarea unui verdict înainte de efectuarea necesarei cercetări a cauzei. (Din păcate, genul acesta de aşezare a carului concluziv în faţa boilor analitici riscă să devină o practică obişnuită în spaţiul nostru public. Ne amintim toţi cum a debutat acţiunea finalizată cu declaraţia politică susţinută de preşedintele Băsescu în plenul Parlamentului României prin care divulga comunismul ca „regim ilegitim şi criminal”: cu numirea unei comisii însărcinate cu investigarea... „crimelor comunismului”. Aici n-a mai fost vorba despre formularea unei „presupoziţii”, ci despre fixarea din start, la modul explicit, a obiectivului demascării nocivităţii istorice a regimului comunist. Ceea ce însă trebuia să fie – şi chiar a fost! – concluzia Raportului comisiei Tismăneanu, s-a exhibat public cu anticipaţie în chip de premisă programatică a cercetării! Evident, o formă nefericită de antepronunţare. Şi exemplificările pot continua).


Revenind la articolul din Dilema veche, sunt nevoit să constat că Mircea Vasilescu pică el însuşi în greşala pe care, în mod absolut judicios, o reproşază altora. Erijându-se în avocat din oficiu al I.C.R., el împarte în dreapta şi-n stânga presupoziţii, acuzaţii şi verdicte menite să delegitimeze ancheta comisiei senatoriale şi să-i arunce aprioric în ridicol pe membrii săi. Aceştia „nu s-au ilustrat prin mai nimic în viaţa publică”; prin urmare, „din punct de vedere cultural, ar fi recomandabil ca domnii din comisie (...) să se abţină de la a-şi exprima opinia”. Imperativa recomandare nu se opreşte aici: „Din punctul de vedere al managementului cultural, continuă dl Vasilescu, de asemenea: în România sunt puţini oameni care se pricep la asta; nici unul în Senat, destui la I.C.R.”. S-ar putea să fie adevărat. Nepotrivit este faptul că Mircea Vasilescu pune o banală analiză managerială (fie ea şi grevată de „presupoziţii”) într-o ecuaţie peste măsură de belicoasă şi maniheistă cât cuprinde. În viziunea prăpăstioasă a domniei sale avem de-a face cu un război total între două instituţii – parlamentul şi I.C.R. – în care prima şi-a propus s-o demoleze din temelii pe cea de a doua, dând astfel curs unor „lucrături subterane” şi „duşmănii meschine” generate de „ciuda pe performanţele altora”. Văzând totul în alb şi negru, Mircea Vasilescu ştie deja de pe acum că bestialei şi incompetentei comisii nici nu-i trece prin cap să efectueze o veritabilă analiză a activităţii I.C.R. Aiurea: ea „va face mai degrabă demascări, bune de hrănit cheful de scandal al câtorva ziare şi televiziuni”. Nici o umbră de îndoială carteziană nu tulbură certitudinile autorului articolului; nu consideră înţelept să aştepte până când pafariştii ăia de parlamentari vor face publice rezultatele verificării lor şi abia apoi să le facă, argumentat, bucăţele. Nu, magister dixit: ei, pur şi simplu, n-au ce căuta în control; sunt de ajuns asigurările ferme ale domnului M. V. că „Institutul Cultural Român a devenit cu adevărat o instituţie şi funcţionează după reguli instituţionale (...) aşa încât, la Bucureşti şi în filialele sale din lume, I.C.R. a ajuns la nişte standarde de funcţionare compatibile cu organizaţiile similare din alte ţări”, că institutele din străinătate au „suficientă autonomie” şi „sunt conduse de oameni competenţi care cunosc bine cultura ţărilor în care lucrează” etc. Cu alte cuvinte, ce rost mai are un control (şi făcut de nişte inşi de rea credinţă, pe deasupra) când cineva (evident, de bună credinţă) poate livra dinainte conclu­ziile cuvenite?


Nu mă îndoiesc de corectitudinea lor, Doamne păzeşte! Mă întreb doar pe ce îşi bazează domnul Vasilescu certitudinile: pe încrederea neţărmurită în cei care lucrează la I.C.R.? Pe o documentare efectivă? Nu de alta, dar una dintre afirmaţiile domniei sale m-a lăsat oarecum visător: „(I.C.R.) nu este «institutul lui Patapievici», nu reflectă opţiunile culturale ale şefului său. Dimpotrivă.” ...Pardon? Cum vine asta, „dimpotrivă”? Dacă dl Vasilescu nu se lasă furat de elan demonstrativ şi lucrurile stau, într-adevăr, astfel, înseamnă că la I.C.R. există măcar o problemă care merită analizată!


Al doilea articol care mi-a trezit interesul, Epistemologia vinovată (pag.7), aparţine lui Vintilă Mihăilescu şi aduce cîteva accente ştiinţifice, dar ?i încărcate de bun-sim? în dezbaterea publică (excesiv subiectivizată şi, ca să spun aşa, eticizată) având ca subiect problema memoriei comunismului. Citez: „La noi, (...) memoria comunismului este într-o (...) mare măsură, s-ar zice, parte a unui soi de angajament civic şi poziţionare de sine pe o scală valorică: un bun cetăţean al unei societăţi democratice (postcomuniste) trebuie să aibă doar black memories despre comunism şi orice relativism contextual în acest sens este aproape un păcat.” Acestei viziuni precumpănitor morale şi, deci, fatal distorsionate, Vintilă Mihăilescu îi contrapune o soluţie verificată: „recursul la context (un imperativ antropologic: orice fapt social trebuie plasat în contextul său adecvat şi comprehensiv, pentru a fi înţeles)... Nu cumva aşezarea amintirilor despre comunism atât în contextul social al referinţei lor, cât şi în cel al rememorării ar fi de natură să ajute (...) înţelegerea comunismului şi a semnificaţiilor sale actuale? Pentru un antropolog (fie el şi român), răspunsul afirmativ este aproape evidenţa însăşi. Pentru un «intelectual român» s-ar părea însă că o astfel de poziţie epistemologică este chiar vina antropologilor şi a altor «relativişti postmoderni»... Este neplăcut spre ridicol, de pildă, să suspectezi a priori o analiză a vieţii cotidiene în comunism de intenţii apologetice, dacă nu chiar de-a dreptul cripto-comuniste. Şi este puţin probabil că un discurs care se rezumă la condamnarea morală a comunismului ne va ajuta foarte mult să înţelegem ce a fost, de fapt, comunismul, cum a fost el posibil şi, mai ales, cum putem ieşi din el, pentru a ne vedea de treabă în viitor.” Pentru că, fără să vrea, iată: „liberalismul nostru cognitiv încearcă să realizeze ceea ce a ratat Ceauşescu însuşi: cu tot aparatul său represiv, comunismul a eşuat în a construi «unitatea de monolit în jurul Partidului»; noi ne străduim, în schimb, să construim o unitate de monolit a oamenilor corecţi în jurul unei imagini indiscutabile a acestui comunism...”


Câţi dintre noi se simt cu musca pe căciulă? (Critias)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul