Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fiecare material are misterul şi frumuseţea lumii

        Iolanda Malamen

Interviu cu artistul plastic Ariana Nicodim


 


Artistă complexă, neîncadrabilă într-un tipar vizual  perimat, Ariana Nicodim a dus peste tot în lume împletirile şi rostirile materialelor ei, umplând şi desfătând aerul sălilor de expunere cu o uimitoare şi rară luxurie de naraţiuni. A plăsmui cu o rară fervoare imaginativă, din cele mai neaşteptate materiale, lumi şi volume care vorbesc şi respiră într-o armonie intensă şi dau dimensiunea unei ceremonii fantastice, este un fapt  remarcabil de introspecţie vitală şi genuină a universului. Pene, in, lână, lemn, hârtie (splendidele scoici ce au un freamăt pur), metal, pânză, seminţe, sticlă, ceară, fibră textilă, sisal, iată (pre)textele materiale pe care artista le întreţese, le combină cromatic, le învolburează, le induce o stare de contemplare, le face să zboare, le dă energii profetice, le aşază într-un  sistem de valori în care privitorul experimentează uimirea şi înfiorarea. Reflecţiile asupra straturilor vechi, tradiţionale, sunt ca nişte pagini redescoperite şi reinterpretate. De la miniatura textilă, cu „Semne“ şi „Capiteluri“ cărnoase, şi penele suspendate într-un vârtej înaripat ca nişte adieri, la ampla întrupare a „Scării îngerilor“, (sisal, fibră textilă), raportare cosmică şi obsesie tulburătoare de atingere a intangibilului, raportul obiect-limbaj capătă sub harul Arianei Nicodim o germinare exploziv-unduioasă.


Volumele se închid în sine sau se revarsă, fibrele materiei palpitând delicat şi muzical. Ariana Nicodim îşi construieşte meşteşugul pe abilitate şi încântare simfonică, aducând fiecărei părticele lucrate un flux mirabil, amintiri (in)tangibile, voluptăţi mirifice şi rostiri tainice.


„Pământul“, (haute lisse şi sisal) ocupă un spaţiu important, în fundalul expoziţiei, element greu, palpabil, veghetor şi născător de viaţă. „Scările îngereşti galbene“, (pene, sfoară, lemn, hârtie, metal),“împănate“ şi luminate de zbaterea culorii concentreză miticul şi fabulosul în alcătuirea lor fragilă.


Ariana Nicodim este un artist care nu experimentează prin soluţii sui-generis, ci inovează, se implică, demonstrează şi alcătuieşte, simţind dulcea povară a lucrului şi bucurându-se de ea.



 


Iolanda Malamen: Ariana Nicodim, v-aş ruga pentru început să vorbiţi despre o zonă din artele vizuale mai puţin cunoscută publicului şi mai puţin în atenţia criticii: decorativul şi, bineînţeles, în mod special, tapiseria.


 


Ariana Nicodim: Este amuzant faptul că, deşi mi se pune adesea eticheta de „tapisereasă“, eu n-am făcut niciodată tapiserie clasică.


În copilăria mea îndepărtată, din Oltenia, eram fascinată de strigături, de obiceiurile de nuntă, de convoaiele sărbătoreşti care treceau prin faţa caselor...


 


I.M.: Erau manifestări populare legate şi de culori vii, spectaculoase...


 


A.N.: Bineînţeles, toate miturile  şi poveştile oamenilor simpli de la ţară din Oltenia, cu moroi, strigoi,  întâmplări cu Necuratul, despre multe lucruri din această lume fabuloasă care ne aparţine. Aveam înclinaţii literare, dar tatăl meu mi-a spus că nu e o perioadă bună pentru libertate şi sinceritate în scris, totul fiind politizat şi supravegheat. Am vrut să fac arhitectură, dar, neavând „dosar“ bun, n-am putut să mă înscriu nici măcar la examenul de admitere şi, aproape printr-o întâmplare, am ajuns la Arte Plastice. Un profesor care-mi văzuse nişte desene, într-o Tabără de pionieri, şi mi le apreciase, întâlnit întâmplător după o perioadă de  timp, a fost cel care m-a orientat către această facultate. Dacă nu l-aş fi întâlnit la momentul respectiv, urmam cu siguranţă Facultatea de Construcţii.


Am reuşit, nu în ordinea mediilor, pentru că nu aveam la desen o pregătire îndelungată şi susţinută; am câştigat în schimb foarte mult ca notare, în privinţa culorii. Aveam un simţ special şi pictorul Lowendal, care mi-a fost profesor, era mândru că are „o studentă  extraordinar de dotată la culoare“ şi, că... (spunea cu mult umor) „de la Epoca de Piatră nu s-a găsit aşa ceva“.


 


I.M.: Lowendal a fost el însuşi un pictor foarte bun. A pictat mult lumea satului...


 


A.N.: Era un desenator desăvârşit şi ne vorbea despre artă ca un vrăjitor. Noi, studenţii din anul I, îl ascultam cu răsuflarea tăiată.


 


I.M.: Aţi fost o promoţie bună, cu reuşite  în timp...


 


A.N.: Şi mai bună a fost cea din care face parte Ion Nicodim. Ne despărţeau cîţiva ani. Au intrat la admitere mulţi, dar pe parcurs s-a făcut o cernere şi au rămas cei mai buni.


 


I.M.: L-au avut pe Ciucurencu, şi asta nu-i puţin lucru.


 


A.N.: Ciucurencu a văzut la un moment dat o „colectivă“ de-a noastră şi a remarcat ceea ce aveam eu expus. Interesându-se şi aflând că sunt la secţia de tapiserie, şi-a exprimat nedumerirea că nu sunt la pictură. Dacă aş fi aflat atunci, imediat, despre aprecierile lui Ciucurencu, fireşte, aş fi părăsit degrabă textilele, mai ales că se putea face asta. De altfel, unii dintre colegii mei s-au transferat la alte secţii. S-a plecat la pictură, la scenografie... Pe mine m-a câştigat o profesoară foarte inteligentă şi foarte bună în arta decorativă: Maria Pană Buiescu, care m-a motivat spunându-mi că cei care fac din arta decorativă cu adevărat artă, trebuie să fie foarte bine pregătiţi, foarte talentaţi şi foarte deschişi. Am rămas în ultimul an, de dragul ei, singura studentă de la textile. Profesorii ajunseseră să mă întrebe dacă mă prezint la ore, ca nu cumva să vină degeaba. 


 


I.M.: Construcţiile n-au pierdut un mare inginer, în schimb au câştigat un Artist!


Ariana Nicodim, sunteţi un căutător şi un inventator permanent de limbaj. Au Artele Decorative atâta generozitate?


 


A.N.: Absolut! Sunt extraordinar de generoase. Aveţi dreptate când spuneţi că sunt un căutător permanent de limbaj,  dar... nu găsesc întotdeauna miezul acestui limbaj  şi pentru că nu lucrez foarte uşor; simt însă o nevoie continuă de-a transforma, nu numai în imagine, ci şi în obiect. Pictura mă atrage foarte mult, dar, în acelaşi timp, diluarea ei până la ajunge o petală sau o frunză, desenul, picturile de pe piatră, contururi abia schiţate, toate astea  mă fascinează. Decorarea obiectelor o fac artizanii, dar creatorii fac însuşi obiectul, conceptul, visul. Limita este însă subţire şi poate pentru asta un artist cum e Nicodim a făcut, pe lângă pictură şi sculptură, şi tapiserie şi colaj...


 


I.M.: Din ce în ce mai mult, artistul Renaşterii este reinventat.


 


A.N.: Artele vizuale se întîlnesc, şi asta mi se pare absolut normal şi perfect respirabil. Această senzaţie de comunicare este benefică. Dacă te întâlneşti cu ceilalţi, pe aceeaşi lungime de undă, şi au aceeaşi atititudine cu tine sau, cum se spune în radio, te întâlneşti pe aceeaşi frecvenţă, întotdeauna va fi comunicare.


 


I.M.: Citiţi ce scriu criticii de artă?


 


A.N.: Nu în mod special, dar, când am posibilitatea, ascult şi citesc. Mă interesează, în schimb, expoziţii, cataloage, filme, concerte şi tot ce este transmis în direct ca artă, pentru care simt o provocare constantă.


 


I.M.: La expoziţia din 2007, de la Galeria „Dialog“, m-a impresionat tocmai această curgere de limbaj, murmurele obiectelor, ritmul culorilor şi coerenţa dialogului. E dificilă însă aranjarea lor într-un spaţiu. Nu aşa stau lucrurile cu pictura.


 


A.N.: Ciucurencu spunea elevilor lui: „Măi băiete, fă tu lucrarea, fiincă un cui se găseşte“. Dacă ajungi să dai viaţă la ceea ce faci, pentru tine, pentru năzuinţa ta, pentru a te confrunta cu ideile tale, ea îşi găseşte şi spaţiu.


 


I.M.: Trăiţi într-o continuă naraţiune?


 


A.N.: Nu ştiu cu precizie de la ce plec. Nicodim îmi cerea întotdeauna să-i povestesc care este punctul de pornire, ce vreau să fac, înainte de a face. Eu îi spuneam că lucrul ăsta îţi vine în timp ce-ţi înmoi mîinile în lut, sau în culori, sau atingi hârtia, şi el ajunge să fie uneori altceva decât am îndrăznit sau ne-am imaginat. Se plăsmuieşte şi lucrând treptat, nu numai cu program.


Îmi răspundea că asta este „un lucru artizanal“. „Trebuie să fii mai legată de concept şi să realizezi un anume plan“. Lucrurile, în ce mă priveşte, se împletesc, pentru că n-am ajuns la ceva care să mă mulţumească pe deplin şi de fiecare dată reiau de unde am întrerupt. De cîştigat, câştig bucăţică cu bucăţică cele câteva sensuri spre care merg, şi, când mă rătăcesc şi fac o pauză cum spuneam, iau totul de unde m-am oprit. Mai din trecut sau de mai aproape. Cum mi se întîmplă...


 


I.M.: S-au tulburat nişte lucruri după ‘90 în opera dumneavoastră?


 


A.N.: Nu, n-am resimţit nimic. Trăind mulţi ani în Franţa, am fost în alt spaţiu, ca să spun aşa. Chiar dacă acolo eram români şi în ţară eram catalogaţi ca „venind dinafară“ şi nemaiştiind prea bine realităţile, eu personal am trăit ca într-un cocon, pentru că Nicodim era cel care dădea piept cu lumea, cu greutăţile, cu critica, cu colegii de breaslă... Eu eram ocrotită şi ţinută departe de multe neplăceri. Nicodim a fost pentru mine un scut în spatele căruia am putut să am mai multă linişte şi mai mult confort.


 


I.M.: De ce n-aţi făcut totuşi niciodată tapiserie clasică, la războiul de ţesut?


 


A.N.: Acum, că-mi puneţi întrebarea, încep să mi-o pun şi eu. Nu pentru că nu m-a atras, dar volumul are pentru mine mare importanţă, mi se pare că fiecare se pune în valoare cu legile lui, în felul lui şi tot timpul am simţit asta ca o provocare şi o curiozitate, ca să văd ce pot face... Tapiseria este o intervenţie potolită şi de un respiro mai lent. Îmi place să intervin mai direct...


 


I.M.: Totuşi, nu este mai perisabil ceea ce faceţi?   


 


A.N.: Asta îmi spunea şi Nicodim: „Ariana, trebuie să te gândeşti să mai faci şi ceva mai durabil“. Această perisabilitate mi se pare aproape ca o lege. Accept perisabilitatea. Dacă am atins un nivel, e alta să fiu poet acuma, dar disipat, în lumină, pentru mine e o satisfacţie. Nu am această posesiune a lucrului şi nici nevoia de-a-mi imprima numele.


 


I.M.: Ce materiale vă plac cel mai mult?


 


A.N.: Toate materialele naturale, dar lucrez cu plăcere şi cu cele din fibre sintetice. Fiecare material are misterul şi frumuseţea lumii.


 


I.M.: Cum aţi trăit, ca artist, alături de Ion Nicodim, unul din cei mai importanţi pictori din ultimele decenii?


 


A.N.: Într-o continuă frământare. Nicodim nu era un om comod, era un om care ardea în faţa ta şi, chiar de multe ori, m-am revoltat şi îi spuneam că n-ar fi trebuit să se însoare şi să aibă copil. Trebuia să-ţi vezi numai de creaţia ta, îi spuneam. Adesea eram pusă în faţa unor stări limită. A fost foarte greu. Am spus că eram „la adăpost“, lângă el, fiindcă nu eram eu în prima linie. Asta nu însemna că era o continuă armonie în casă.


 


I.M.: În cuplurile de artişti, invariabil unul este cel sacrificat. Numai aşa se creează acel echilibru, acea „platoşă“ de care vorbeaţi mai înainte.


Cu câtă modestie vorbeşte Silvia Radu, un mare artist, despre sine, când vine vorba de Vasile Gorduz! Întotdeauna îl aşază cu mult înaintea ei. „Învinge“ oare cel mai egoist?


 


A.N.: Nu neapărat, ci cel mai tare. Cred totuşi că ne-am influenţat amîndoi. Şi a recunoscut asta. Însă, ce-i drept, eu am luat mult mai mult de la el. Dar, cum spuneţi, unul este într-o oarecare defensivă.


 


I.M.: Aţi avut expoziţii comune?


 


A.N.: Prima a fost în 2003, la Mogoşoaia. Era în  programul nostru să nu expunem niciodată împreună. Pe urmă, tot el a hotărât să rupem acest legămînt.


 


I.M.: Mai aveţi atelierul de la Paris?


 


A.N.: Da, locuiesc fiica mea şi soţul ei acolo, dar, bineînţeles, acum nu mai are nimic din atmosfera de a­te­lier din perioada în care Nicodim lucra. În ultimele zile ale lui, atelierul îşi recăpătase funcţia lui de atelier, pe masă erau uneltele obişnuite de pictură, culori, pânze sprijinite de perete... După plecarea lui definitivă... Acum, ne vom ocupa de o expoziţie postumă pe care şi-o dorea foarte mult... Am găsit notate amănunte în privinţa ei. Probabil, acum, în 2008, o vom deschide. Ceea ce pot dezvălui este, că va fi la Galeria Curtea Veche. Era dorinţa lui.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul