Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Oameni născuţi de ziua lor

        Lucian Chişu

Oameni născuţi de ziua lor


 


... se numeşte titlul unei rubrici / emisiuni ce se bucură de audienţă īn mass-media, preluată de pe un canal pe altul, din ziar la radio de pildă, pentru a ne ţine la curent cu numele personalităţilor aniversate ale zilei respective. Sună uşor bizar ca unii oameni să se nască exact cānd trebuie, aşadar de ziua lor, devenind astfel mai importanţi decāt data de calendar, care īşi īmprumută de la aceştia, cel puţin pentru cāteva clipe, identitatea. Sintagma şi-a cāştigat notorietate de regulă, īmbucurător fiind faptul că printre cei născuţi de ziua lor sunt ades amintiţi poeţi, prozatori, dramaturgi, scriitori cu un cuvānt totalizant. Dacă se īntāmplă, totuşi, ca unii să nu se fi putut naşte... de ziua lor, dar au ajuns iluştri īn sensul deplin al cuvāntului, īnseamnă, desigur, că ne aflăm īn faţa excepţiei care īntăreşte regula. Marin Sorescu se īncadrează perfect īn acest statut şi mă grăbesc să constat că, de-a lungul īntregii sale vieţi, cam īn tot ce a făcut, autorul a fost o continuă excepţie.


Poetul a venit pe lume de ziua lui, adică īn 29 februarie 1936, dar părinţii, constrānşi de realitatea bisextilă a calendarului gregorian, conform căruia numai o dată la patru ani apare această cifră, au mutat-o īn actele oficiale cu zece zile mai jos, īntre altele din cauză că, oameni simpli fiind, nu ştiuseră ce hotărāse destinul la căpătāiul noului născut.


Prima excepţie īntrupată sub numele Marin Sorescu a fost aceea că i-a plăcut enorm să citească. Nu se putea opri din citit. Avea o sete neostoită pentru cuvāntul scris din cărţi, ziare, afişe, inscripţii şi firme de stradă, tot ce conţinea semnul grafic fiind sorbit cu lăcomie. Apoi nu s-a mai putut opri din scris, iar cine īi va reciti poemele de īnceput, strānse īn volumul Unghi, va avea revelaţia legăturilor sale intime, profunde, cu fenomenul lecturii, īnainte amintit. Ca o continuare firească a celor afirmate mai sus, s-ar zice că Marin Sorescu şi-a neglijat vorbirea, care se arăta greoaie, poticnită, aproape şovăielnică. Oricum ambiguă. Dacă, atunci cānd vorbea, discursul său apărea timorat de propriile-i spuse, īn
schimb de cāte ori şi-aşternut gāndurile, scrierea sa de-abia le putea prinde urma, transformāndu-se īn şiruri de cuvinte prescurtate, mai mult semne decāt cuvinte, trasate rapid pe hārtie şi conţinānd, ca pe un indiciu permanent, nervul ideilor.


Inventiv cu formulele expresiei şi mereu incitant sub aspectul ideilor, tānărul care nu se mai oprea din citit a avut parte de un botez literar, şi el de excepţie, frāngāndu-i-se genunchii īn cristelniţa literară sub multiple nume. A debutat cu un volum de parodii īn care erau imitaţi Tudor Arghezi, Miron Radu Paraschivescu, A. E Baconsky, Ion Horea, Al. Andriţoiu, Nichita Stănescu, Aurel Gurghianu, Victor Felea, Ion Gheorghe, Horia Zilieru, Toma George Maiorescu, Ilie Constantin, Ion Crānguleanu, Adrian Păunescu, Constantin Abăluţă, Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Mioara Cremene ş.a. Avānd īnsă orgoliul subtilităţii, Marin Sorescu se autointitula Singur printre poeţi şi trebuie observat că unele dintre mostrele soresciene sunau mai clar şi mai percutant decāt originalul. Acest lucru nu se mai īntāmplase de la Topīrceanu īncoace, un (alt) regăţean stabilit la Iaşi, căruia Sorescu īi seamănă īn multe privinţe. Nu ştiu dacă l-a avut ca model, dar e sigur că, prin amploarea operei, prin semnificaţiile ei şi, din păcate, prin similitudinea sfārşitului, aşadar prin absolut toate, l-a depăşit. Alături de Titu Maiorescu şi de Topīrceanu, cel de-al doilea rămas fidel Iaşilor inclusiv prin declaraţii īntărite public (con­ferinţa Cum am devenit ieşean), Marin Sorescu este cel de-al treilea scriitor important de sorginte munteană care intră īn marea literatură prin Iaşi. Cu excepţia lor, procedura a fost mereu inversă.


Īn scurtă vreme, Marin Sorescu a pătruns şi mai adānc īn avatarurile creaţiei devenind pe rānd, dar aproape concomitent, prozatorul, criticul, eseistul şi dramaturgul care convieţuiau sub acelaşi nume. Totul a fost posibil datorită faptului că Marin Sorescu avea, pe lāngă dăruirea totală faţă de limba maternă, şi harul īnnăscut de a o modela, o inteligenţă ieşită din comun, oltenească, iute ca şi perfectul simplu. Era, īn plus, o inteligenţ㠄la vedere”, pe care nu poţi s-o ratezi īn timpul lecturii, dar nici să fii sigur că, observānd-o, i-ai desluşit toate semnificaţiile. Ea stă sub semnul paradoxului, acea creaţie pură, fulgurantă, ivită de dragul de a demonstra cāt de neprevăzut ori de surprinzător pot fi un gānd, o idee, o observaţie de viaţă ori un sentiment luat pe cont propriu, ivit spre a spulbera terna obişnuinţă a locului comun. Īntreaga operă a lui Marin Sorescu e presărată de această subtilă īnclinaţie spre paradox, transformată īncet-īncet, pe nesimţite aş spune, īn stilul sorescian.


Unii consideră că autorul pieselor Răceala, A treia ţeapă, Iona, Paracliserul, Matca, Desfacerea gunoaielor, Ieşirea prin cer īl pune īn umbră pe poet. Īn Vărul Shakespeare, Marin Sorescu este el īnsuşi personaj, dar nu asupra acestui paradox vreau să insist, ci numai să semnalez relaţia de rudenie, fiindcă vărul, cu vocativul său vărule! este singurul apelativ din Muntenia care funcţionează īn toate contextele comunicaţionale ca un passe-partout, comprimānd relaţiile sociale īn acest superlativ al familiarităţii. Cine altul decāt Marin Sorescu s-ar fi gāndit să şi-l aproprie, astfel justificat, pe Shakespeare ?


Cele mai multe dintre dramele sale sunt realizate īn jurul vārstei de 40 de ani. Īntr-o perioadă cānd īn Romānia se mai scriau piese despre comunişti ilegalişti fără să poată transmite măcar o idee, dramaturgia lui Sorescu exploda realmente īn teatrul de idei şi iradia de semnificaţii. Piesele sale umplu „ţeasta de gānduri”, cum spune poetul īntr-una din poeziile sale. Cam aşa a făcut prin teatrul său, dacă ni se admite forţarea notei, cu Iona, piesă montată pe scenele Europei, ai căror binevoitori cronicari dramatici decriptau extrem de felurit, dar nicidecum haotic, textul.


Tot Marin Sorescu este cel care a scris un admirabil volum de critică literară, īnţesat de comentarii astuţioase la adresa textului literar-artistic, semnat cu un fel de veselă atenţionare Uşor cu pianul pe scări. Des folosită, expresia īşi căuta propriul sens, iar Marin Sorescu i-a găsit cea mai neaşteptată rezolvare.


O altă excepţie o constituie faptul că Sorescu a fost un avangardist solitar, īn timp ce toate avangardele s-au constituit şi legitimat ca autentice mişcări de trupe. Īn timp ce avangarda, īn mod obişnuit, se străduieşte să conteste, Sorescu din Viziunea vizuinii, subintitulat „roman īntr-o doar㔠şi traversat de poeme, desene şi alte modalităţi ideografice, face joncţiunea cu literatura urmuziană. Totodată, celebrul său Tratat de inspiraţie deschide ferestre īn imaginar.


Opera soresciană cunoaşte o ultimă īntoarcere excepţională a destinului ei īn 1980, atunci cānd poetul scrie La Lilieci, operă dedicată strămoşilor şi īnaintaşilor strămutaţi īn altă lume. Autorul īşi propusese să redea, ca pe exponatele unui muzeu, graiul vorbit īn Bulzeşti, ridicat la rangul de poezie. De unde vine, īn ce constă această excepţie, mai ales că ciclul a fost greu acceptat, numai după ce asupra importanţei demersului artistic şi intenţiilor autorului s-au pronunţat unii dintre cei mai avizaţi critici? Din amănuntul că gāndul a ţāşnit din mintea poetului atunci cānd se afla īn New-York, pe mica insulă care adăposteşte cartierul Manhattan. Printre zgārie-norii din beton şi sticlă, īn cartierul intrat binişor, īncă de atunci, īn secolul al XXI-lea, Marin Sorescu s-a gāndit nu la viitor, ci la rudele sale din Bulzeştii Olteniei, cărora le recompune poetica oralităţii.


Totdeauna atipic, aşa a fost Marin Sorescu, omul născut de ziua lui o dată la patru ani şi īncă o dată īn fiecare 19 februarie.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul