Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fenomenologia invizibilului

        Petru Cimpoeşu

(fragment)


 


S-a născut īn anul 1952 la Vaslui. Ca formaţie, este inginer petrolist. A debutat


editorial īn anul 1983. După publicarea cītorva romane mai puţin observate de critică, a cunoscut un important succes după apariţia volumului Simion Liftnicul. Roman cu īngeri şi moldoveni primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor pe 2001, performanţă reeditată cu Christina Domestica şi Vīnătorii de suflete īn 2006. Tradus īn limba cehă, Simion Liftincul a primit premiul pentru cea mai bună carte a anului 2007 īn Republica Cehă.


 


 


Se spune că mai īntīi acolo a fost o stīnă. Pe platoul din spatele bisericii e cimitirul, alcătuit din numai cīteva morminte. Mai la deal, pe o terasă despădurită, se vedeau cīteva mormane de moloz, ce mai rămăsese din fostele anexe. După incendiu, călugării se mutaseră pe coasta vestică a muntelui, unde şi-au săpat grote īn malul argilos, ferit de vīnt, al unui pīrīu care curge spre Bolătău, loc cunoscut pīnă azi sub numele de Chilii.


Prima dată cīnd am fost acolo, pe la jumătatea anilor şaptezeci ai secolului trecut, biserica īncă nu fusese restaurată. Eram curios să văd mormīntul „fratelui Teofil”, despre care auzisem o sumedenie de  zvonuri mai mult sau mai puţin fanteziste, şi cu această ocazie am putut reconstitui primele zile petrecute de Doru Ifrim alături de călugări. Povestea lui s-a păstrat, nu ştiu cīt de fidel, e un fel de tezaur al locului, iar călugării bătrīni o spun pīnă azi celor care urcă pe Stirihoi. A fost o vreme cīnd era chiar periculos să o ştii, deşi īn ultimii ani măsurile luate de comunişti īmpotriva celor care o răspīndeau nu mai erau atīt de severe ca īn anii terorii staliniste.


Pīnă atunci nu urcase niciodată la Stirihoi şi e foarte probabil că nici nu ştia cu precizie unde se află. Iar fiindcă se ferea să fie recunoscut, nu a cerut ajutorul nimănui. A rătăcit mai multe zile prin pădure, īmbrăcat īn straiele ţărăneşti mirosind a fum şi a bălegar pe care şi le procurase īn piaţa de vechi­turi şi purtīnd pe umeri rucsacul īn care, pe līngă alimente, pusese ceară pentru lumīnări şi cīteva sticle de petrol lampant. Călugării īi primiră darurile cu destulă reţinere, nu-l īntrebară nici măcar cum īl cheamă, iar cīnd le spuse că s-a rătăcit, clătinară din cap a neīncredere. Severi şi tăcuţi, cīnd scoteau cīte o vorbă o spuneau repezit, de parcă ar fi fost certaţi. Poate că nici nu aveau nevoie să-l creadă sau nu, dar, pīnă să judece motivele care-l aduseseră aici, īl poftiră la masă. Nu-l luară la slujba din seara aceea, iar a doua zi īl lăsară să doarmă pīnă tīrziu. Aşa era rīnduiala, să ajute pe oricine le cere ajutorul şi să-l găzduiască trei zile, fără să īntrebe nimic. Dar dacă acela voia să rămīnă mai mult timp, era dator mai īntīi să-şi mărturisească păcatele. Īn seara ur­mă­toare, după ce vorbiră mult īntre ei şi se īncredinţară că nu era unul din cei de care se temeau, īl prezentară părintelui Emilian.


Sălaşul stareţului se afla tot īntr-o grotă ceva mai īncăpătoare şi situată la oarecare distanţă de a celorlalţi călugări. Anii petrecuţi īn pustie īi īnăspriseră trăsăturile feţei şi-l arătau mai bătrīn decīt era īn realitate. Un moşneag cu o barbă lungă, sură şi trupul mărunt şi uscat, pentru umerii căruia rasa dintr-o stofă aspră, un fel de suman, părea prea grea. Sub sprīncenele moi, ochii albaştri, cu pleoapele uşor lăsate, nu erau mari, īnsă păreau astfel īn comparaţie cu dimensiunile feţei. După ce făcu molifta, se aşeză pe un taburet. Doru Ifrim rămăsese īn genunchi. Nu se mai spovedise niciodată, nu ştia cum să īnceapă, ce ar urma să facă, tăcea. Tăcea şi stareţul, cu mīinile īmpreunate īn poală, privindu-l, dar parcă cu gīndul īn altă parte.


- Părinte, eu nu cred īn Dumnezeu, zise.


- Dar dacă l-ai vedea, ai crede?


- Doar nu e ceva care se vede!


- Aha! Bine măcar că ştii ce nu e. Dacă l-ai vedea ai crede, iar dacă l-ai gusta, nu ai crede, zise stareţul dezamăgit. Dar să ştii că sunt unii care īl gustă, īi mănīncă trupul şi īi beau sīngele, şi astfel īl cunosc fără să-l vadă.


- Crezi că l-aş putea cunoaşte şi eu vreodată?


- Dacă īntr-adevăr vrei asta, are să te ajute Dumnezeu.


- Cum?


- Nu ştiu. Aşa cum i-a ajutat şi pe alţii ca tine.


Se gīndea poate la sine īnsuşi. Unii dintre cei cu care am discutat erau convinşi că părintele Emilian ştiuse de la bun īnceput cu cine avea de a face, fiindcă era clarvăzător. Alţii īnsă susţin că abia īn noaptea care a urmat stareţul a avut un vis şi, drept urmare, le-a spus fraţilor că noul venit va reconstrui cīndva biserica şi mănăstirea.


Opinia mea este că nevoia de confirmare şi dorinţa lor de a fi părtaşi unui miracol īi face să exagereze. Pare mai rezonabil să admitem că un rol decisiv īn cursul ulterior al īntīmplărilor i-a revenit vecinei de palier a lui Doru Ifrim, madam Nazarevici. Deşi teoretic nu ne-am aştepta ca văduva unui pilot militar de aviaţie să manifeste interes pentru cele sfinte. Mă rog, e un punct de vedere, mai pot fi şi altele. De exemplu, putem admite că nu neapărat nevoia de a-şi mīntui sufletul a determinat-o pe madam Nazarevici să urce la Stirihoi, ci simpla dorinţă de a face o plim­bare. O drumeţie de cīteva ore, īntr-o frumoasă zi de primăvară, puţin după jumătatea lui aprilie, mai precis īn Duminica Floriilor. De la plecarea lui Doru Ifrim īn concediu medical trecuseră totuşi mai multe săptămīni şi nimeni nu putuse afla ce s-a īntīmplat cu el.


Poate vă īntrebaţi de ce īi spun madam Nazarevici şi nu doamna Florica, aşa cum o chema de fapt. Deoarece ea īnsăşi, atunci cīnd se referea la sine, folosea, īn semn de respect faţă de fostul soţ, apelativul „madam Nazarevici”. De exemplu, atunci cīnd răspundea la telefon, spunea:


- Alo? Da? Madam Nazarevici la telefon!


Nu era singura ei problemă. Cealaltă problemă era că vorbea deseori singură, ca şi cum ar fi vorbit cu cineva – şi vom vedea cīt de important se va dovedi acest lucru.


Madam Nazarevici era o femeie plinuţă de vreo cincizeci de ani, cu un pic de guşă endemică, de altfel frecventă īn zonă, dar foarte evlavioas㠖 nu lipsea aproape niciodată de la liturghia duminicală, ţinea postul Paştilor şi al Crăciunului, se spovedea şi se īmpărtăşea cu regularitate etc. Prin intermediul acestor ritualuri, madam Nazarevici credea că ţine īn continuare legătura cu fostul ei soţ care căzuse la datorie cu tot cu avionul pe care īl pilota. Madam Nazarevici īşi reprezenta lumea cealaltă sub forma unui abur imens īn care plutesc, ca nişte baloane meteorologice, sufletele celor plecaţi din lumea noastră. Dintr-un astfel de balon, sufletul fostului pilot de aviaţie o supraveghea īn permanenţă şi-i transmitea anumite mesaje, fie sub forma viselor, fie sub forma unor idei inspirate care-i veneau instantaneu īn minte, despre ce are de făcut sau ce nu are voie să facă. Cu cīţiva ani īn urmă, fostul domn Nazarevici īi transmisese obligaţia de a se prezenta la fiecare slujbă duminicală, de a ţine zilele de post şi de a se spovedi periodic etc., totul īn scopul de a-şi apăra castitatea şi a ajunge pe lumea cealaltă cu sufletul curat.


Din punct de vedere fenomenologic, faptul că o astfel de reprezentare este de două sau de trei ori improprie nu-i diminuează cītuşi de puţin semnificaţia. Spre deosebire de metafizică, fenomenologia nu se preocupă de absolut şi nu pretinde să ştie ce sunt esenţele. Jean-Luc Marion, un fenomenolog la modă azi, o spune răspicat: esenţialul e invizibil. Adică inaccesibil percepţiei, completăm noi, fiindcă şi mirosul e invizibil, fără să fie esenţial. Iar īntrucīt fenomenologia se ocupă numai de fenomene, adică de ceea ce e accesibil simţurilor, va exclude din preocupările sale tot ce transgresează regulile comune ale manifestării. Aici ar trebui introdusă observaţia că prin fenomene se īnţeleg, de asemenea, dorinţele, credinţele sau ideile, care, potrivit psihologiei descriptive, deşi aparent lipsite de reprezentare, sunt orientate spre un conţinut, conţin īn sine ceva ca obiect intenţional.


 


Īn dimineaţa din Duminica Floriilor, madam Nazarevici a pornit spre Stirihoi purtīnd īn mīnă o sacoşă cu merinde şi cīteva fire de busuioc pe care le cumpărase din piaţă, fără a bănui vreo clipă că de fapt fusese menită să ducă la īndeplinire un anumit plan divin. Scopul ei imediat nu era altul decīt să se bucure de o zi frumoasă de primăvară. A pornit īn zori, cīnd ceaţa īncă nu se ridicase, iar īn drum spre Zemeş a ajuns-o din urmă un camion al īntreprinderii de foraj, care transporta nişte scule pentru o sondă din Taşbuga. Şoferul de pe camion provenea din satul Solonţ, acelaşi īn care se născuse şi madam Nazarevici, numai că era mult mai tīnăr decīt ea, şi pe drum au discutat despre motivele pentru care, īn pădurea de līngă Solonţ, aproape īn fiecare lună se găseşte cīte un om spīnzurat. Convingerea formulată de madam Nazarevici era că oamenii aceia se sinucid din cauza greutăţilor vieţii.


- Da, doamnă, o completă şoferul cu aerul că ştie el mai bine, dar şi eu am tot felul de greutăţi. Ştiţi dumneavoastră că am acasă cinci copii şi īn fiecare zi trebuie să mă gīndesc ce le dau de mīncare? Dar ăştia beau prea mult, beau pīnă īşi pierd minţile şi de-aia īşi pun ştreangul!


Din locul unde o lăsase camionul mai erau de urcat cīteva sute de metri, dar ajunsese oricum prea devreme, aşa īncīt nu avea motive să se grăbească. Ceaţa acoperea ca o plapumă albă īntreaga vale a Tazlăului Sărat, prelingīndu-se dincolo de Găzărie şi mai departe, pīnă unde privirea nu mai reuşea să răzbată, dar, de la jumătatea coastei īn sus, coamele şi văile muntelui se profilau īntr-un desen clar, cu contururi precise. Īn urma ei se apropiau dinspre Chilii trei călugări; doi dintre ei mergeau īn faţă, iar al treilea venea la oarecare distanţă. Duceau īn spate legături de lemne uscate pentru foc, căci părintele Emilian le dăduse canon pentru ziua aceea să se ocupe de mīncarea credincioşilor veniţi la slujbă. Cīnd cei doi ajunseră īn dreptul ei, īi dădură bineţe, fără să intre propriu-zis īn vorbă. Al treilea, īmbrăcat īn altfel de haine, care nici nu erau propriu-zis călugăreşti, trecu mai tīrziu pe līngă ea fără să-i vor­bească, cu capul aplecat şi īncercīnd să-şi ascundă chipul după legătura de lemne de pe umăr. Chiar şi aşa, madam Nazarevici privi cu luare-aminte īn urma lui, deşi nu e deloc sigur că-l recunoscuse īncă din acel prim moment. Doar că se opri o clipă īn drum, să admire peisajul, parcă ar fi vrut să spună ceva.


- Mi s-a părut, zise īncet madam Nazarevici pentru sine īnsăşi.


- Ce ţi s-a părut? īntrebă apoi tot ea.


- Eh, nimic. Ia uite ce frumos s-a aşternut ceaţa īn vale, parcă ar fi vată de zahăr!... răspunse tot ea.


Deşi īntr-adevăr aşa se aşternuse, această din urmă remarcă o mīhni un pic pe madam Nazarevici, deoarece īi amintea de ultima plimbare cu pilotul de avion, cīnd au mers īmpreună la iarmaroc şi el i-a dăruit vată de zahăr pe băţ. Asta se īntīmplase cu mult timp īn urmă, mai precis īnainte ca Romānia să īntoarcă armele īmpotriva Germaniei – şi de atunci nu-l mai văzuse niciodată, decīt īn vis.


 Deocamdată, madam Nazarevici īşi continuă drumul īncercīnd să nu-şi umbrească buna dispoziţie datorită acestei amintiri dureroase. Cīnd ajunse pe platoul unde se afla biserica (sau ce mai rămăsese din ea) descoperi cu plăcută surprindere că locul era plin de viaţă. Am spus la un moment dat că ajunsese prea devreme? Mi-am īnsuşit involuntar punctul de vedere ale personajului īnsuşi. Aşa credea ea, aşa am crezut şi eu. Dar īnaintea ei ajunseseră acolo bărbaţi şi femei, unele dintre ele cu copii, săteni şi orăşeni deopotrivă, care trebăluiau prin curtea fostei mă­năstiri. Īn aerul răcoros şi proaspăt al dimineţii, fiecare se străduia să fie de folos celorlalţi, cu discreţie şi voie bună, chiar dacă se nimerea să mai şi greşească. Călugării aduseseră pirostrii, ceaune şi două oale mari īn care urma să fie pregătită mīncarea. Īn acest timp, īntre zidurile bisericii, părintele Emilian şi alţi cīţiva călugări īncepuseră cīntările Acatistului. Din cīnd īn cīnd, stareţul lăsa slujba şi ieşea pe platou să verifice dacă pregătirile decurg cum trebuie. Unii pregăteau focul, alţii curăţau cu nişte perii de sīrmă mesele din scīnduri sprijinite pe ţăruşi bătuţi direct īn pămīnt, alţii aducea apă de la un izvor din apropiere, femeile clăteau şi puneau īn ordine castroanele din tablă şi tacīmurile, tăiau ceapă şi morcov, alegeau orezul sau fasolea şi le puneau īn vasele pentru cele două feluri de mīncare, cīţiva umblau de colo pīnă dincolo fără nici o treabă, discutau cu īnsufleţire despre cum e mai bine, aprindeau lumīnări īn cimitir, pentru veşnica pomenire a celor răposaţi sau, īndemnaţi de vreun gīnd cucernic, intrau īn biserică şi īşi făceau cruce. Īn sfīrşit, fiecare se simţea, īn felul său, o persoană utilă şi importantă. Cīnd īncepu liturghia propriu-zisă, iar părintele Emilian strigă cu vocea lui limpede şi puternică: Binecuvīntat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea şi īn vecii vecilor, amin!, lăsară lucrul şi veniră īn biserică pentru a se īnchina. Rămaseră īn curte numai cei cīţiva care supravegheau şi īntreţineau focul. Unul dintre ei, cel care nu purta haine de călugăr, stătea mai deoparte şi aranja lemnele.


 


- Seamănă cu cineva cunoscut, deşi acela nu avea barbă, īşi zise madam Nazarevici.


Īşi spuse aceste vorbe īn şoaptă, fără să se gīndească vreo clipă la consecinţe, după care se īntoarse şi īl mai privi o dată pe furiş.


- Vai, dar e foarte tīnăr! exclamă tot ea şi tot īn şoaptă.


- Dar poate nu e el, poate e o rudă a lui, se corectă după aceea madam Nazarevici, pesemne dīndu-şi seama că fusese cam imprudentă.


- Nu, sigur este el! Dar cine e, de unde īl cunosc?


Acest dialog este īn īntregime imaginat, aşadar o reprezentare de două virgulă cinci ori improprie. Asta īnseamnă că n-am fost de faţă atunci cīnd s-a produs, iar cuvintele pe care şi le spunea madam Nazarevici nu-i aparţin propriu-zis ei, ci mie. Totuşi, cīteva zile mai tīrziu, cīnd madam Nazarevici s-a spovedit preotului paroh din Lucăceşti, aşa cum făcea de fiecare dată īn ultima săptămīnă a Postului Mare, i-a vorbit acestuia despre un activist de partid care s-ar fi infiltrat printre călugării de la Stirihoi. Nu că ar avea vreo importanţă, dar e bine să reţinem: preotul acela se numea Mardare. Īnainte de război, preotul Mardare fusese legionar, iar după instalarea regimului comunist, de frică, a devenit colaborator al Securităţii. Totuşi, īn loc să-l denunţe pe Doru Ifrim direct la Securitate, aşa cum ne-am fi aşteptat, el a preferat să urce, īndată după aflarea veştii, la mănăstire şi să se spovedească părintelui Emilian, scăpīnd ca din īntīmplare, printre alte păcate personale, şi informaţia obţinută de la madam Nazarevici. 


Īn arhivele Securităţii nu s-au găsit nici un fel de documente care să indice că părintele Emilian ar fi fost colaborator al acestei temute instituţii. Dar calculul părintelui Mardare s-a dovedit corect. El s-a adresat părintelui Emilian tocmai din cauză că īl ura. Şi īl ura  din cauză că, de la o vreme, enoriaşii din Lucăceşti, şi aşa din ce īn ce mai puţin numeroşi din cauza restricţiilor impuse de noul regim politic, īn loc să participe la slujbele părintelui Mardare, urcau muntele la Stirihioi. Astfel īncīt, dacă părintele Emilian nu informa de īndată organele Securităţii că un activist de partid īmbrăcase haina monahală, putea fi acuzat de tăinuire şi complicitate cu duşmanii poporului. Deşi, după cum se spunea, părintele Emilian avea darul clarviziunii, el nu a putut descoperi la timp şiretlicul părintelui Mardare. Urmarea logică, şi din acest motiv previzibilă, a fost că, foarte mirat de cele auzite, după plecarea părintelui Mardare, l-a chemat la sine pe Doru Ifrim şi i-a vorbit īn felul des­chis īn care obişnuia.


- Fiule, minciuna ucide sufletul, īi spuse cu voce scăzută, dar calmă. Domnul m-a certat pentru tine şi sufletul meu e tulburat foarte, căci am avut din nou un vis. Se făcea că īn turma Domnului intrase un lup īmbrăcat īn haine de oaie.


- Da, părinte.


- Fiule, taina spovedaniei este taină sfīntă. Nimic nu e ascuns la Domnul. Mi-ai spus că ţi-au murit părinţii, mi-ai mărturisit că ai săvīrşit păcatul onaniei, ai recunoscut chiar că nu crezi īn īnvierea Domnului nostru Iisus Hristos, dar ai uitat să adaugi că eşti secretar de partid.


- Da, părinte.


- Am să mă rog pentru tine ca să nu mori, căci te afli īn grea primejdie.


- Da, părinte.


- Fiule, după tot ce ţi-am spus, mai vrei să te călugăreşti?


- Da, părinte.


- Te lepezi de Satana? Eşti īn stare să mărturiseşti pe Domnul?


- Da, părinte


La prima vedere, răspunsul stereotip al lui Doru Ifrim poate să pară curios, dar să nu uităm că, novice fiind, se afla sub ascultare, iar fratele Pavăl, īn grija căruia fusese dat, īl īnvăţase nu numai psalmii pe de rost, ci şi această regulă simplă a smereniei, că orice l-ar īntreba stareţul, să răspundă: da, părinte. Fiindcă acesta era primul pas spre tăierea voii.

Puţine zile mai tīrziu, cīnd Doru Ifrim a depus jurămīntul şi a fost tuns īn călugărie, primind numele de Teofil, la slujbă au asistat şi doi tovarăşi de la Securitate. Urmarea se īnţelege de la sine, deşi e ceva mai complicată decīt ne-am fi aşteptat. După slujbă, fratele Teofil a fost săltat īmpreună cu stareţul mănăstirii, iar īn zilele următoare călugării au fost alungaţi de la Chilii şi s-au īmprăştiat care īncotro. Numai fratele Pavăl a reuşit să rămīnă pe Taşbuga, dar renunţīnd, cel puţin aparent, la că­lu­gărie. Se aciuă pe līngă o stīnă, īncercīnd să se facă folositor ciobanilor de acolo şi aşa l-am putut īntīlni, prima oară, pe vremea cīnd eu īnsumi eram inginer stagiar la Trustul Petrolului din Moineşti, fără să ştiu că voi scrie vreodată povestea unui fost activist de partid care a devenit sfīnt.

 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul