Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

TOTUŞI…

        Alexandru George

Ne aflăm la aproape două decenii de când Eliberarea din decembrie ’89 a schimbat faţa ţării noastre, dar şi a literaturii, producând, în paralel cu euforia quasi-generală, o stare de confuzie de care se resimte mai tot românul, de la analfabetul de la mar­ginea societăţii la academicianul sau intelectualul cu merite efective şi recunoscute. Momentul revoluţionar trecând ca orice fenomen de acest gen, a urmat nu doar refluxul şi victoria forţelor reacţionare  care au atenuat avântul şi realismul iniţial, dar şi unele fireşti, deşi  prea naive aşteptări. S-a crezut, în literatură, că, odată suprimat Răul, vor apărea numai cărţi „bune“, forţele creatoare ascunse sau virtuale se vor dezlănţui, judecăţile critice vor fi imune la factorii deformatori (de ordin politic sau al relaţiilor personale), frumosul va fi încurajat să apară şi adevărul să triumfe.


N-a fost aşa, dar, în linii generale, conştiinţa critică şi artistică s-a eliberat, a trecut la acte reparatorii, a progresat spre acel ideal la care năzuieşte orice intelectual adevărat, în relativul omenesc. Căci, din fericire, Comunismul, nicăieri în Lume, n-a fost un Absolut, deşi mentalitatea sa totalitară l-a silit să încerce (cu orice risc, cu toată perseverenţa, de fapt cu oricâte crime) să atingă acest ţel. În literatură,  artă în mare măsură a am­biguităţii, anomaliile sunt mult mai vădite; să ne gândim că romanul cel mai valoros din întreaga literatură sovietică, Pe Donul liniştit, prezintă, cu accente de veridicitate maximă, oponenţa cazacilor de pe Don la instaurarea regimului comunist şi lupta lor haotică şi disperată cu armata roşie. Şi să se pună la socoteală că această capodoperă n-a apărut printr-o eroare a cenzurii: a fost  citită de Stalin, supremul judecător bolşevic al vremii, care i-a dat liber spre publicare!


Faptul că în „în comunism“ au apărut (totuşi) cărţi bune, ceea ce enunţă cel mai hotărât Eugen Simion, nu poate fi spre lauda acestui regim, decât dacă suprimăm pe acel „totuşi“ şi enumerăm selectiv excepţia, dând-o drept generalitate sau exa­gerând-o.


(Logica acestei proceduri mi s-a revelat în toată splendoarea şi eroarea la o întâlnire cu un cerc de scrii­tori, când am fost întrebat dacă l-am cunoscut sau l-am văzut măcar pe E. Lovinescu, profesor la liceul unde eu am fost elev opt ani.


- Nu, am răspuns eu, dar n-ar fi fost exclus, pentru că el, până în ultimele săptămâni de viaţă, în 1943, venea lunar la liceu să-şi ridice pensia. Căci, pe atunci, pensionarii nu primeau banii acasă, aşa cum s-a inovat în timpul comunismului, ci trebuia să se ducă la instituţia unde se pensionaseră.


- Ei, vedeţi, domnule Alexandru George, a intervenit un necunoscut din sală care mă ştia un ireductibil anti-comunist, a avut şi comunismul părţi bune!)


Această logică domină discursul politic al tuturor comentariilor care, din interes sau naivitate, fac tot timpul comparaţii selectând şi extrăgând lucrurile „bune“ care s-au petrecut şi în puşcării, unde unul a avut o revelaţie religioasă, altul a slăbit salutar cu 20 de kg prisositoare, altul s-a întâlnit cu un filosof fenomenal care l-a luminat în toate chestiunile de pe astă lume.


Ca să nu mă limitez la un caz recent, s-a sărbătorit „renaşterea Operetei“ în România datorită reorganizării ei după o regretabilă eclipsă de câţiva ani. Foarte bine! Numai că fericitul eveniment a fost marcat prin elogii adresate acestui gen de spec­tacole artistice „mai înainte“, adică în timpul comunismului, când, preci­zez eu, se înghesuia la Teatrul de Operetă un public privat de alte distracţii care îl vor copleşi în regim de libertate. (Un elogiu pentru o iniţiativă stimabilă poate să însemne una la adresa comunismului, dacă nu adaugi că pe vremea „burgheziei şi moşierimii”, opereta şi-a trăit epoca de adevărată glorie, care, la noi, încă dinainte de cel de al II-lea Război mondial s-a datorat conjugării sale cu spectacolele de music-hall, chiar de revistă, spre dezaprobarea tradiţionaliştilor.


Un alt fenomen care trebuie luat în seamă este ceea ce am numit „insularitatea“ unor oaze de cultură, ivită spontan prin profesori care organizau cu elevii centre, cancelarii, grupări în care se cultivau valorile  autentice cât de cât, se dădeau informaţii, se organizau dezbateri, încercându-se evitarea „politicului“, fără a reuşi întru totul. Căci în comunism nimic nu se putea sustrage politicului, dar tocmai astfel se indica o direcţie de cultură şi creaţie autentică.


Societatea intelectuală în comunism a cunoscut o întreagă varietate de manifestări care, mai înainte, adică în primele două decenii, te puteau duce la puşcărie şi cei care le-au riscat merită toată stima, mai ales că puţini au ieşit din anonimat. Numai că e o eroare să afirmi că „pe vremuri“ era mai bine şi acum nu, pentru că tinerii nu mai caută să le frecventeze, nu se mai înghesuie în sălile de concerte, nu mai citesc nimic, nu mai stau la cozile librăriei atunci când marii noştri scriitori scot pe piaţă câte un nou volum.


Să notez că jelaniile pe această temă au oarecari justificări, deşi bilanţurile editoriale spun altceva, exact contrariul, dar aş vrea să mă refer la o serie de articole apărute în Luceafărul şi care mi se par exemplare, fiind iscălite de dl. Liviu Grăsoiu, care, în anii ultimi ai lui Ceauşescu şi  după dispariţia lui, a întreţinut, împreună cu o echipă de iubitori ai literaturii mai tineri, o oază de lumină şi de autenticitate care acum trece prin momente mai grele. (Plângerii d-sale îi face ecou situaţia literaturii la Televiziune, unde programele nu mai sunt  strangulate de absurdităţile vreunui Conducător cu puteri absolute.) Întrucât eu însumi am fost invitat la Radio (postul naţional) şi cunosc greutăţile din trecut, înţeleg îngrijorarea multora când te gândeşti la ceea ce a fost (bun) pe vremuri şi ceea ce trebuie măcar să se continue. Îmi îngădui să afirm că am o anumită competenţă în materie şi că voi urmări cât voi putea cu simpatie popularizarea literaturii şi pe calea undelor.


Nu mă pot reţine de aceea să nu observ că problema a devenit mai complexă în condiţiile actuale de contacte între oameni, situaţia  actuală e regulamentul unei ruperi de trecutul (regretabil) care ne cufundase într-un marasm şi într-o confuzie care nu anulează eliberarea indiferent de unele rezultate nedo­rite.


După câte se poate bănui de către cei care-mi  numără corect anii de viaţă, am fost un martor atent şi plăcut surprins al instalării Televi­ziunii în România. Cam la două de­cenii după ce se implantase deja în câteva ţări de înaltă tehnicitate, ea a ajuns şi la noi, a demarat greoi, aparatele de recepţie fiind scumpe şi nu de fabricaţie autohtonă, reţeaua  n-a acoperit multă veme tot teritoriul naţional etc.


Şi totuşi a făcut senzaţie, pentru că era o invenţie neprevăzută în „orizontul de aşteptare“ al bietului cetăţean român, iar primele performanţe n-au fost rele (mai ales dacă le  comparăm cu ce fusese mai înainte, adică zero). Desigur, şi ea avea să fie subordonată propagandei oficiale în condiţii de monopol (aceasta deosebind-o de radiodifuziune, unde Vocea Americii, Radio Londra, mai târziu Europa Liberă, răzbăteau întrucâtva  până la noi). Dar şi noile programe vizualizate trebuia să lase loc unor episoade mai neutre (muzică, sport, teatru, dar mai ales filme străine).


În fine, pentru cei care gândeau politic, fenomenul (pentru tot românul îmbucurător) avea şi o semnificaţie mai înaltă: dovedea că regimul se poate reforma, se poate îmbunătăţi prin nesperate concesii şi surprize, fără a renunţa la duritatea în raport cu supuşii săi.)


Extinderea acestui intrument de propagandă, dar şi a segmentelor sale apolitice, mergând de la Teleenciclopedie la reportajele turistice ale lui Ioan Grigorescu sau Aristide Buhoiu, în fine popularizarea mu­zicii (prin excelenţă neutră sau ambiguă) de către Iosif Sava însemna cu totul altceva decât obişnuita până atunci intoxicare.


Or, tocmai pe acest teren al „relaxării“ şi evadării din „lagăr“ a survenit decepţia cea mare, odată cu momentul adevărului: nici o instituţie activă în comunism nu s-a prăbuşit mai lamentabil în final ca Tele­ziviunea amputată, strivită, anihilată în aproape tot ce avusese „bun“;  tocmai ea, care fusese o fereastră destul de larg deschisă spre lume, a demonstrat adevărata faţă a comunismului. Iar partea cea mai îngrozitoare a fost felul cum a trecut  de la Ceauşescu la noii stăpâni, cum a găsit „elemente“ gata să slujească „celei mai mari minciuni a secolului“, cum a numit un gazetar francez opera unui Aurel-Dragoş Munteanu, Emanoil Valeriu, Răzvan Teodorescu, Paul Everac, cu o întreagă echipă de canalii care, sub noua stăpânire, au dat ţara noastră cu cel puţin 10-15 ani înapoi în procesul liberalizării, compromiţând-o iremediabil în Lumea liberă.

... Aş că, atunci când lăudăm ceva făcut „bine“ în trecutul cultural românesc, nu e obligatoriu să precizăm anume când s-a întregistrat minunea şi, mai ales, că ea rămâne o inexplicabilă excepţie?
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul