Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Precinematice

        Stelian Tăbăraş

Se pare că sfârşiturile de veac lasă moştenire  câte o mare descoperire ori o invenţie ce va marca dezvoltarea următoarei sute de ani. La 1800 nici nu se bănuia cât de mult va conta maşina cu abur în dezvoltarea secolului al XIX-lea. În perioada  „capitalismului sălbatic” (au rămas celebre revoltele proletare împotriva maşinismului, când erau distruse războaiele de ţesut din Lyon), transporturile – mai întâi cele navale ori terestre – au ajuns    facă parte din peisaj. (De altfel, cuvântul „vapor” chiar de la vaporii de abur derivă). De pe un vapor cu aburi a contemplat şi a scris  despre Dobrogea şi Ţara Românească Hans Christian Andersen în Bazarul unui poet la 1841, urcând pe Dunăre până la Orşova şi observând că „pe dreapta începe Europa”. De pe vaporul acela a văzut – încă – ruinele oraşului-port Giurgiu, dărâmat de tunurile de pe vasele militare în Războiul de la 1828. Revenind la trenuri, datorită cărora a devenit drumul către Occident atât de scurt pentru români, e atestată şi hotărârea plină de înţelepciune a principelui (pe atunci) Carol I, când a auzit de mişcarea antiunionistă ce avea loc la Iaşi, la doar o lună de la venirea lui în Ţările Române: „Trebuie să facem urgent o cale ferată Bucureşti-Iaşi; când moldovenii vor vedea că pot ajunge la Bucureşti în doar câteva ore, frustrarea lor se va vin­deca”.


1900 a lăsat moştenire veacului al XX-lea aviaţia şi cinematograful. Invenţia fraţilor Lumičre, un aparat care a impus „cea de-a şaptea artă”, n-a fost încă de la început un şoc pe măsura a ceea ce avea să urmeze: apariţia unui mijloc aparţinător mass-media, o arhivă spirituală şi istorică, o artă care, iată, acum are ea însăşi istorie. La început, cinematograful a fost definit drept „mecanism ce poate tăia omul în bucăţi fără să păţească nimic”. Fireşte, venea în continuarea sumedeniilor de scamatorii, a iluzionismului. Observaţia se se referea la ceea ce numim azi plan mediu, plan apropiat, gros-plan.


Românii aveau la început de secol o nemaiîntâlnită propensiune pentru noutăţile tehnice. În doar 1903, de pildă, la Tulcea se folosea filmul în slujba învăţământului, la liceul din localitate, pe când la Viena abia în 1911 s-a inaugurat un cinematograf.


Se pare că în creierul omenesc „a fost lăsat” din totdeauna loc pentru viitorul cinema. Antropologii vorbesc de comunicare precinematică. Începând cu Homer (Iliada, cântul al XVIII-lea), unde e descris scutul lui Ahile, făurit de însuşi Hefaistos, cu imagini „în miş­care”, cu munci şi fapte militare vii (e descrisă chiar şi o coloană sonoră). Nu întâmplător, după moartea lui Ahile, scutul a fost aprig disputat, cu argumente, de către Ulise şi Ajax în faţa oştilor ahee. Cât despre literatura română, să dăm doar un exemplu: prima strofă din Moartea lui Fulger este profund cinematografică. În poemul coşbucian se produce o „transfocare înapoi”: solul  creşte venind şi „zările abia-l cuprind”, iar în contraplanul secvenţei rămân în urmă „corbii croncănind”, care „se-adu­nă stol”.


Pentru secolul al XX-lea, nu televiziunea deţine primatul invenţiilor. Ea e doar un factor de perfecţionare a ceea ce făcea telegraful încă de pe la 1850: reuşea să trimită la distanţă puncte şi liniuţe. (După ce s-a descoperit că acestea compun fotografiile şi imaginile „vii”, au devenit… pixeli). Descoperirea de anvergură rămâne internetul. Tehnologiile de computer şi netul se află însă, chiar şi acum, încă în copilăria lor; nu este omeneşte previzibil cât de departe va ajunge dezvoltarea acestora în secolul  în care trăim…

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul