Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Marin Sorescu – Vocea din burta chitului

        Traian T. Coşovei

Literatura lui Marin Sorescu a coborât – împreună cu o strălucită generaţie – ca o ploaie de vară peste un pământ pârjolit.


După ce miracolul numit Nicolae Labiş fusese sugrumat în faşă, după ce se părea că nimic nu se întâmplă şi că nimic nu se mai putea întâmpla, poezia lui Marin Sorescu – alături de Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Grigore Hagiu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, ca să citez doar câteva nume – a spart tiparele  dogmatismului, a măturat subliteratura sociologismului vulgar, a denunţat, prin  ironie subtilă şi  gravă, sechelele  tematice ale „obsedantului  deceniu”, renăscând  speranţa într-o  literatură care să poată continua firesc tradiţia interbelică. Suntem impresionaţi de cuvintele lui Vladimir Streinu care, referindu-se la poezia lui Marin Sorescu, exclama: „...gluma delicată şi tristă, fără clovneria sau sarcasmul altora e identitatea lui în a gândi ideea de viaţă şi moarte”.


Toate indiciile, acum, la o recitire a operei sale, conduc spre o concluzie: Marin Sorescu a fost şi rămâne un solitar, iar nu un singuratec. Singularitatea sa constă în surpriza pe care a produs-o încă de la volumul de debut, Singur printre poeţi, 1964 (ce premoniţie!), considerat la momentul respectiv o lucrare isteaţă, dar parodică. În fapt, era cel dintâi semn al delimitării, al încercării de a trasa graniţa sensibilă ce avea să marcheze un nou teritoriu poetic.


Trebuie reamintit, totodată, contextul arid, depersonalizant în care a izbucnit insurgenţa tinerilor superbi de atunci pe care acum (cu lipsuri, pierderi şi dispariţii premature) îi numim Generaţia ’60, prima generaţie postbelică ce a încercat o reconectare a literaturii române la filoanele tradiţiei. În acest sens, afirmaţia lui Eugen Simion este tulburătoare pentru tragismul unui adevăr de necontestat: „Generaţia lui Marin Sorescu este reprezentată de fiii unui război pierdut, copiii unei secete şi foamete atroce, care au trecut printr-o dictatură, care i-a luat de copii şi i-a lăsat în pragul bătrâneţii, creaţia unei disperări şi a unei voinţe enorme de a supravieţui prin cultură.”


Anti-lirismul ori spiritul parodic erau tocmai semnele acestei dorinţe de supravieţuire prin Cuvânt. Putem spune, fără să greşim prea mult, că Marin Sorescu a „parodiat” până şi realitatea (acelor vremuri) pentru a se distanţa de ea. Nu altfel procedaseră – ca metodă de lucru – cei din insurgentul grup al oniriştilor. Ceea ce rămâne valabil este stilul sorescian inconfundabil, amprentă a unui spirit singular. Potrivite mi se par şi cuvintele lui Nicolae Breban: „Marin Sorescu a răsărit în aerul deceniului al 7-lea ca unul din personajele fantastice ale lui Shakespeare, ca un Puck în slujba unui zeu abstract, intermediar între stiluri şi genuri, apt de a îndeplini iute şi sclipitor orice misie de sorginte olimpiană”.


Fără să facem exces de metodă ori de speculaţii teoretice, putem afirma că (exceptând teatrul, unde detaliile sunt mai sesizabile) opera de greutate, La lilieci, conţine multe elemente ce ţin de post­­modernism. Şi aici Marin Sorescu pare un precursor – mai ales dacă ţinem cont că primul volum a apărut în 1973, iar ultimul în 1994. Poate că, de la „miliardarul de imagini” I. Voronca ori, mai înainte, de la „sfărâmătorii” de sintaxă da­daişti, puţini au fost atât de inovatori într-ale discursului poetic precum Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Odată cu ei, poezia româna contemporană a scăpat de nişte complexe de inferioritate nemeritate, afirmându-şi independenţa creatoare. Mai mult, limbajul poetic sorescian – croit şi pentru vlădică, şi pentru opincă – folosea din plin mijloace „democratice” de comunicare: de unde şi accesibilitatea nemaiîntâlnită: „Rugina umblă din casă în casă/ Căutând oamenii de fier –/Dimineaţa aceştia/ Trebuiau să se tragă unii pe alţii/ Cu un cârşig/ Urc sub dărâmăturile ruginii./ De aceea oameni nu mai voiau/ Să fie oameni de fier./ Şi am văzut grupuri întregi/ De oameni mecanici/ Care, scârbiţi de orice fel de maşină,/ se întorceau în carnea strămoşească/ Pe jos.” (Roboţii).


Puţini au înţeles, la vremea respectivă, că ironia lui Marin Sorescu ascunde un aer aristocratic, că de fapt grimasa ironică era o formă de înfruntare a realităţii a celui ce se dispreţuieşte pe sine. De altminteri, Nicolae Manolescu interpreta finalul piesei de teatru Iona ca pe un „triumf” sau, am spune noi, ca pe un gest superior de nesupunere salvatoare. Personajul nu se sinucide (în sensul comun al cuvântului), ci se eliberează... se salvează pentru o nouă luptă care are şi ceva donquijotesc în străfundurile conştiinţei de sine, în labirintul fiinţei. Dacă privim din acest unghi interpretativ, ironia lui Marin Sorescu este marca tragică a unei conştiinţe care încearcă să se elibereze din cuşca anatomică a contingentului, dar, mai ales, din labirintul absurd al unui edificiu kafkian. În aceeaşi piesă de teatru, Iona, personajul proiectează mental – ca într-un delir lucid, terifi­ant – construcţia unei ambarcaţiuni din lemn având în jurul ei marea, abisul lichid. Este, dacă forţăm lucrurile, o situaţie asemănătoare (dar în planuri epice diferite) cu încercarea de salvare din labirint propusă de Dedalus şi Icar. Ceea ce îl individualizează şi îl singularizează pe Marin Sorescu este maniera donquijotescă ce pare logică numai în „lumina” altei gândiri. Mica moară de vânt din burta peştelui înghiţit de Peşte nu este decât un argument al acestei interpretări abordate şi de alţi comentatori. Peste toate pluteşte însă, mai adânc decât apele mării, sentimentul unei singură­tăţi cosmice.


Indiferent de modurile diferite de abordare a operei lui Marin Sorescu („Secretul lui M. Sorescu este în afectarea familiarităţii cotidiene, în demistificare, în întoarcerea pe toate căile la banal” – N. Manolescu; ori: „Demitizată, poezia ajunge în cele din urmă să vorbească într-un chip tulburător estetic de marile teme, de la iubire la moarte.” – E. Simion; sau: „Stilul sorescian este un mod ironic de a vedea lumea, dar şi o cale de corectare a ei” – Marin Mincu) se impune  concluzia legată de originalitatea şi profunzimea acestei opere care ne reaminteşte o perioadă plină de căutări şi incertitudini, dar şi de nisipurile mişcătoare pe care mărşăluiau aceşti teme­rari ai Generaţiei ’60.


Paradoxal, cu Marin Sorescu nu moare o lume din litere şi cuvinte glumeţe ori amare, ci se naşte o umanitate pe care acum o vedem într-o lumină nici tristă, nici mai veselă, dar mai adevărată.

Îmi imaginez lumea din La lilieci pe o scenă de teatru popular, naiv, ridicată în apropierea „Cimitirului vesel” de la Săpânţa. În loc sa plângă şi să bocească, lumea aplaudă şi tropăie din picioare bucuroasă că s-a recunoscut, în sfârşit!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul