Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Prea puţină poezie

        Gabriela Gheorghişor


Volumul de versuri Armăsar în câmpie (Criterion Publishing, Bucureşti, 2008) al teleormăneanului Anghel Gâdea conţine prea multă proză şi prea puţină poezie. Supărătoare nu este însă tranzitivitatea (actualmente la modă), ci naivitatea cvasi-şcolărească a unor stihuri şi lipsa de prospeţime a imaginilor poetice.


Erosul, îmbătrânirea şi teama de moarte, nostalgia „originilor“ (sat, părinţi, îndeosebi mama) reprezintă temele celor mai multe dintre poeme. Când nu se mărturiseşte direct („O iubesc, încă o mai iubesc/ Şi când n-o văd şi când o uit/ Tot pe ea o iubesc“ – În faţa oglinzii), sentimentul de dragoste se diluează într-o suită de interogaţii: „Unde te duci în fiecare zi/ Când treci ca o statuie-nsufleţită?/ De ce nu te opreşti şi-n poarta mea?“ (Must de porumb); „Unde s-o duc? În camera mea săracă?/ Şi ce să-i mai pun pe masă?/ Vorbe, poeme, stelele din cer?/ Şi ce să-i mai dăruiesc? Dragoste?“ (Teamă) (v. şi Nici o chemare, cu sonuri vag minulesciene). Amintirea condiţiei de „crai“ (prezentată fulgurant şi indirect, prin intermediul unui dialog – Ramă) este contrapunctată de o poezie a aşteptării erotice (emulaţie eminesciană, probabil): „Bărbatul e făcut să aştepte,/ Să stea în ploaie, să stea în vânt/ Ca o statuie/ Fiindcă iubita lui/ Femeia despre care crede că o să vină/ Nu vine niciodată sau aproape niciodată…/ Ea doar trece uneori cu paşi transparenţi/ Ca o dulce boare, ca un licăr“ (În staţie). Absenţa oricărui mister liric şi banalitatea comparaţiilor prea tocite se lasă întrecute doar de puerilitatea dezarmantă a unor versuri tânguitoare: „Nu mai vii, nu mai vii,/ Simt că nici acum n-o să vii…/ Mereu te-aştept,/ Deşi ştiu că nu vii,/ Pentru că niciodată/ Nu te-ai gândit/ Că te-aştept…“ (Niciodată). Sau de comicul involuntar al retoricii persuasive din discursul „bătrânului armăsar“: „Am luat-o nu mai ştiu de unde,/ Era singurică-singurică,/ Dar unde să fug cu ea?/ (…) Hai, sumete-ţi rochiţa şi lasă-mă să intru/ În palatul tău care tremură/ Acum când se îmbrăţişează norii şi susură vântul,/ Dacă nu te prăbuşeşti peste mine,/ Să ştii că nu vei mai alăpta/ Nici un prunc…“ (Poteca lungă). Poemele crescute din obsesia îmbătrânirii (susţinute de metafora recurentă a toamnei) şi a spaimei de moarte se salvează uneori prin câte-o „poantă“ (gen Marin Sorescu), precum în finalul din În faţa acceleratului: „Moartea în spatele meu/ Ca un accelerat fără sirenă, Numai suflul roţilor lui/ De balaur în mare viteză/ Mă înspăimântă…/ (…) Dar poate că nu va fi chiar aşa,/ Moartea mai călătoreşte şi cu personalul,/ (Care de multe ori mai întârzie)/ Fiindcă se tot scumpesc biletele;/ Nu e ea aşa de bogată/ Ca să cumpere legitimaţie/ Numai pe Intercity…“ (v. şi Şi gerul). Mai emoţionante sunt însă evocările mamei din Hei, hei!…, Dimineaţa de Florii, După plecare (II), mărturii discrete ale iubirii filiale şi ale unei legături abisale, niciodată pierdute.


Versurile cu intenţii sarcastice ale însinguratului poet („stupidă singurătate“, „singurătatea mea“, Singur – un minor hipertext bacovian), situat într-o galaxie diferită de cea a „duşmanilor“, se dovedesc mai ales amuzante, precum „diatriba“ la adresa barzilor recenţi: „Gazeta mea literară/ Cu poeme greu de citit/ (…) au mâncat-o găinile…/ Cum se poate, m-am întrebat,/ Cum se poate ca o găină/ Care de-abia de-şi aşază oul în cuibar/ Să priceapă un poem douămiist, fracturist?/ «Se poate» – mă contrazice cocoşul – / Mărunţind cu ciocul ultimele litere/ Pentru grăsanele sale care cotcodăcesc estetic,/ Se poate, căci până la ou totul e celuloză,/ A mai adăugat el ferm/ Ca cel mai intransigent critic literar…“ (Printre galinacee).


Ce rămâne însă din placheta lui Anghel Gâdea? Câteva poeme interesante (Probă, Statuia, De ziua lor, La spartul nunţii, Noaptea din frunze I) şi câteva (rare) imagini poetice reuşite: „Şi pe straşini/ Noaptea/ Curge ca o apă, curge fără margini,/ Zdrenţuită, lin“ (Zbor străin); „Noaptea parcă mi s-a lipit de pantofi,/ O duc prin zăpada murdară/ Şi o aud cum sfâşie luna“ (Niciunde); „Te-ai fărâmiţat în perdele/ Prin care, poate, ai voit să fugi/ Căci florile lor stau împrăştiate,/ Crâmpeie din şolduri şi sâni“ (Planeta nebună). Cam puţin pentru un aspirant la „prietenia“ cu gloria lui William (v. Scrisoare lui William Shakespeare)…

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul