Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Revelaţia. Punctul terminus

        Gabriel Rusu


La început a fost Biblia. La începutul literaturii. Se prea poate ca tot ea, Biblia, să îi vegheze/ încununeze şi sfârşitul. Al ei, al literaturii. Scriptura Scripturilor conţine tot, adică istorisirea revelaţiei şi revelaţia istorisirii. Aceste două acţiuni, de desfăşurări diferite, dar de intensităţi egale ca incandescenţă, ne sunt în mod fundamental necesare, ne definesc ( în) absolut.Trăim profan şi jinduim cu ardoare să aflăm sensul existenţei, sacrul care să ne salveze de la nimicnicia nonsemnificării. Ne tot spunem că trebuie să însemnăm ceva pe lumea asta, că şi lumea înseamnă ceva, că timpul nu face altceva decât să pună în operă devenirea noastră, că neantul nu este o opţiune. Dar revelaţia străfulgeră pur şi dur, aproape insuportabil. Iar noi, crucificaţi pe simetrie şi dualism fiind, nu acceptăm Unul decât în pereche, recunoaştem adevărul şi ne supunem lui numai dacă ne seduce. Actul seducţiei este arta povestirii. Biblia povesteşte despre înfruntările dintre rău şi bine, despre convertirile de la mundan la celest, şi astfel ni se oferă şansa ca dintr-o pereche minus-plus să alegem partea dreaptă. Puterea Bibliei este dată de revelaţia Dumnezeirii. Magia ei constă în istorisirea omenescului care se spiritualizează. De la Biblie se revendică, deopotrivă, iluminaţii şi scriitorii. Şi unii, şi alţii îşi asumă misia de a da tâlc vieţuirii, însă căile retorice pe care o apucă sunt adânc diferite.


Eseurile pe care Monica Patriche le adună în Ascultând plânsul ghitarei (Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2008) au o apăsată finalitate morală. Ele se sub­sumează pledoariei pentru o cultură filo­calică, aşa după cum se şi arată, progra­matic, în Intro­du­cere: „În cadrul culturii filocalice, scriitorul are rolul să ctitorească suflete. Să întemeieze în suflet o nouă ordine, bazată pe legile nevăzute ale Împărăţiei lui Dumnezeu, împărăţia iubirii. Să arate sensul vieţii ca fiind a trăi în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Să îi îmbogăţească pe toţi, dăruind bogăţia bucuriilor Du­hului. În pustiul acestei vieţi, scriitorul ar fi un izvor de cu­noaştere nouă şi speranţe noi” ( pp. 9-10). Am cunoscut-o pe Monica Patriche în postura de poet şi ţin minte că în versurile ei metafora mânuită delicat înflăcăra con­vingător emoţia de vădită extracţie religi­oasă. Aşa că tonalitatea enunţiativ-decla­rativă a fragmentului citat nu m-a mulţumit esteticeşte, precum poemele înainte. Dar am considerat că într-o introducere, într-o punere în temă deci, îşi găseşte cât de cât justificarea. Însă atunci când ea contaminează masiv textele care urmează, literatura se vede blocată la mantinela discursului de natură didactică. Eseurile, văduvite de dinamismul demonstraţiei care implică subliminal dialogul, sunt reduse la afirmaţii monologate. Cartea putea foarte bine să poarte titlul „ Revelaţia. Punctul terminus”, deoarece se mulţumeşte să constate un adevăr de necontestat. De la un scriitor m-aş fi aşteptat la o carte numită „Revelaţia. Jurnal de bord”, în paginile căreia să fiu atras, ca într-un maelstrom de sentimente capitale, pentru a trăi, la rândul meu, cutremurătoarea aflare a adevărului. Credinţa, ca şi iubirea, este un popas final, un terminus. Poate fi afirmată, indicată drept limanul salvator. Textul sfânt afirmă, dar şi aici este preferată afirmaţia scurtă, şi prin aceasta răvăşitoare, cu impactul retoric al lui „Cred în Tine, Doamne al meu !”. O afirmaţie monocordă întinsă pe câteva zeci de pagini îşi subţiază şansa de a face prozeliţi. Pentru a mă face să merg în limanul revelat nu este suficient să mi-l descrii, ci trebuie să scrii calea care duce la el. Literatura tocmai asta face, îmi povesteşte urcarea pe Golgota, ca să mă facă să cred în urcarea la cer. De altfel, Monica Patriche, pledând cu fervoare pro domo, caută sprijin la literatură, ba cu un citat din Lorca, de unde derivă titlul cărţii, ba cu mai multe din Constanţa Buzea. Superbe, acestea chiar dau lecţii despre cum istorisirea (şi cel mai încifrat poem, autentic să fie, este istorisire) deschide sufletul şi mintea către revelaţie. Tot de altfel, în Ascultând plânsul ghitarei există şi fragmente ADN de literatură. Unele trimit la poezie. Primul citat: „Petele de sânge vorbesc pentru mine, ca şi numele celor ucişi. Dacă ar fi să vorbesc eu, pe mine nu m-aţi crede. Dar vorbesc petele de sânge. Şi numele celor ucişi, care nu au nume” (p. 20). Al doilea citat: „ Şi eu am plâns şi sufletul meu s-a făcut adânc. Atât de adânc, încât să-L poată încăpea pe Cel care nu poate fi încăput” (p. 29). Altele conţin, in nuce, proză: pe de o parte, copilăria naratoarei bântuită de absenţa tatălui, pe de altă parte destinul italiencei eşuate pe plaiurile noastre şi în decrepitudine.


Ca împătimit cititor de literatură, mă simt frustrat că exemplelor enumerate nu li s-a dat respiraţie largă, fie lirică, fie romanescă. M-ar fi sedus cu istorisirea unei revelaţii. Aşa, am aflat numai că Monica Patriche a avut revelaţia adevărului, am aflat aceasta ca dintr-o emisiune de ştiri, mi s-a comunicat. Ar fi meritat (şi ar fi fost meritoriu) să fiu zguduit de o tăgadă de sorginte argheziană sau prin­tr-o coborâre în abis după tipic dostoievskian. Scriind despre N. Steinhardt, Vladimir Tismăneanu amintea că problema Binelui reclamă o analiză a chestiunii Răului. Aşa cunoaştem morala creştină. Desigur, inocenţa favorizează beatitudinea, accep­ta­rea necondiţionată a unei certitudini, topirea voluntară a părţii în întreg. În schimb, cunoaşterea incită la aflarea iden­tităţii în răspăr cu ceilalţi, chestionează credinţa absolută în absolut, aduce îndoiala, fertilă au ba, însă mai mereu nefericită. În cartea de faţă, Monica Patriche aşază şi un îndreptar pentru scriitorul virtuos. Din păcate, însăşi cartea nu este un exemplu de urmat pentru scriitorul care trebuie să fie, obligatoriu, virtuoz al istorisirii. Când am fost izgoniţi din perfecţiune, ne-a fost luată seninătatea şi ni s-a dat îngândurarea. Ca să regăsim prima stare, este nevoie să pornim întotdeauna de la cea de a doua.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul