Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Păruieli narative

        Felix Nicolau


Când am văzut ediţia cartonată a Băiuţeilor, scoasă de Polirom în 2007, m-am dus înspre ea ca la pomu’ lăudat. Adică am luat vreo trei saci cu mine. Păi, aţi văzut ce dosar de presă are ataşat la sfârşit cartea asta? I s-ar fi cuvenit Nobelul şi, în variantă cinematografică, Leul de aur. Ei, din ăştia trei saci am umplut cam unu jumătate. Cam atât mi-a luat tot ce era cu miez în roman. Restul? Retorică, strategii (meta)textuale şi multă teorie a chibritului cu topping proustian.


Nu sunt rău deloc. Dacă aţi şti ce pasaje seducătoare se află în carte! Cu atât mai enervant este furajul naratologic descărcat peste pasta povestirii. Zice Radu Cosaşu în prefaţă: „Ei fac din fleacuri – precum săpunul Fa sau tenişi Drăgăşani – idei decisive”. Aici e şi problema: excesul de ideologie literară. După Musil, Thomas Mann şi Hermann Broch, fleacurile au devenit o binecuvântare pentru romancieri.


Minunate sunt rememorările afective, pocinogurile redate simplu, dar năstruşnic, ca la Creangă. „Coşuţă mi-a zis întotdeauna să nu-l pocnesc pe Cristos”. Cristos cu gaşca lui de puştani se aruncă de pe bloc şi, în loc să se terciuască de asfalt, le cresc aripi şi o iau în sus. Frazele se succed alert, edificator. Uneori sunt dispuse în formă de poem, ca să ni se indice şi mai clar maxima lor eficacitate. Apoi Cristos se întoarce „de la ţară Cristi” şi lucrurile o iau razna. Jocul este spart: ni se explică de ce puştii sunt doar nişte personaje şi de ce cei doi fraţi naratori, care şi-au pierdut inocenţa taliei şi tufa capilară, sunt aşa de trişti când rememorează paradisul de cartier. La Creangă nostalgia era exprimată în câteva fraze bine şlefuite, după care izbucnea comicul nebun. Aici nostalgia se întinde pe pagini întregi, înnegrite de fraze inter­minabile. La Laurence Ster­ne, de exem­plu, spargerea con­venţiei ro­maneşti şi ex­punerea roţilor dinţate ale na­raţiunii de­venea un spectacol în sine. Nu ai sen­zaţia că scrii­torul vrea să arate ce condei sofisticat are el. Fraţii Florian sunt simpatici în tachinajul reciproc, doar că întrec măsura. Fac tot ce pot ca să smulgă cititorul dintr-o lectură leneşă. De acord, dar ce-i oferă în schimb? „Lăsaţi-ne un pic ascunşi acolo, ne e mai bine, suntem în siguranţă, pentru că am ceva să vă spun cu vocea mea de om mare: minunile se lasă descoperite din cochilia lor aparentă (pe lângă care ai trecut şi peste care ai călcat de mii de ori) doar în momentele ciudate, atunci când se înnegurează a ploaie şi reverberează în tine cu praf...” ş.a.m.d. O lacrimogenă teoretizare a minunii. De ce trebuie să ni se spună constant că ce-a fost verde s-a uscat, că minunea e minune, copiii copii, fantezia fantezie? Efectul este de două ori straniu. Odată cititorul este supraapreciat: s-a săturat să citească de plăcere, să râdă sau să plângă, musai să-i fie scurtcircuitate afectele cu tot felul de consideraţii despre cum trebuie lecturată cartea. Şi a doua oară este subapreciat, pentru că i se ridică plăcuţe din regie pe care scrie: minune, poantă, simbol, întristare etc.


De ce nu suntem lăsaţi să juisăm la naşterea Mariei din volanul Oltcitului roşu, la autoironii, la apariţia lui Ştim şi Ştaim dintr-un borcan cu muştar. Când începi să torci fericit, pac! un duş rece de genul: „am să încerc să clarific, cu toată delicateţea pe care o cer miracolele povestite etc”.


Şi n-am priceput apropierea obsesivă făcută de mulţi critici între Băiuţeii şi De veghe în lanul de secară. Nu e de găsit aici un conflict între generaţii sau adolescenţi neînţeleşi, traumatizaţi de cât de phony şi corny e lumea. Deşi cadrul e comunist, relaţiile umane sunt clare: tata „mi-a tras nişte palme cât opt injecţii cu moldamin”; la baie sunt hoţi, deci mezinul Matei face pipi pe peretele din camera lui. A nu fi dinamovist echivalează cu a fi vai şi amar de capu’ tău, dar fratele mai mare a trădat, s-a antrenat la Steaua, pentru că era mai aproape, şi are veşnice remuşcări. Meciul Dinamo-Liverpool este pierdut pentru că suporterii fraţi sunt seduşi de filmul Zboară cocorii, difuzat pe alt canal.


În pofida unor jocuri narative şi „pă­ruieli” textuale simpatice, fraţii Florian sunt mereu prinşi în off-side, într-un roman care trebuia să dea seama de copilăria spectaculoasă pe care mulţi dintre noi au avut-o în comunism. Zic „trebuia”, întrucât filmele făcute după ’90 pe această temă sunt rigide, false şi politizează până şi şotronul jucat de fetiţe între blocurile în construcţie. În umila mea opinie, romanul s-ar cuveni rescris sau, mai bine zis, „plivit”. Înainte de asta, n-ar strica o lectură a Confesiunilor paralele, romanul lui Costache Olăreanu din 1978 – de orientare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul