Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Lumea lui Danilo Kiš

        Gabriel Chifu


Cum ne-a obişnuit, Editura Polirom ne face daruri preţioase. Unul recent este seria de autor Danilo Kiš. Au apărut deja două volume, Enciclopedia morţilor şi Suferinţe timpurii (traduse din limba sârbă de Mariana Ştefănescu) şi se află în pregătire un altul: Criptă pentru Boris Davidovici.


Am citit cu o rară plăcere povestirile din culegerea Suferinţe timpurii. Sunt în genere texte scurte, foarte scurte, ai zice că autorul nici nu are timp să creeze o atmosferă, după cum tu, cititorul, nu ai timp să intri în starea uneia sau alteia dintre povestiri. Şi totuşi, în chip straniu, eşti confiscat brusc, plonjezi într-un univers viu, de o pregnanţă, de o autenticitate prodigioase şi eşti ţintuit de emoţie. Cum se petrece vraja, ce anume declanşează aceste impresii puternice în mintea şi în inima ta? Precizarea din subtitlul cărţii, „Pentru copii şi rafinaţi”, conţine importante indicii critice şi ne dă o cheie – inocenţa/prospeţimea viziunii şi rafinamentul scriiturii. Personajul martor, Andréas Sám (Andi), este un copil: inocent, fantast, cu simţurile treze, care percepe, memorează şi redă fin, exact, până la detaliu, întâmplări, persoane, senzaţii, sentimente. La prima vedere, acestea par disparate. Secretul reuşitei autorului este că el nu minte, că nimic nu e pus cu mâna, toate situaţiile, şi personajele, şi simţămintele există, sunt trăite, toate fac parte din aceeaşi lume sau, cu alte cuvinte, toate alcătuiesc o lume încheiată la toţi nasturii, dacă se poate spune aşa, o lume plenară, cu cer şi cu pământ. De aceea, e deajuns ca autorul să înfăţişeze un element particular, oricare, al acestei lumi, pentru ca un cititor atent să presimtă, să pre-vadă tot edificiul: în cazurile fericite, partea descrie întregul. Ca în povestea cu picătura de apă, în care se regăseşte oceanul.


Cuiva prea grăbit prozatorul îi poate da senzaţia că exersează pentru sine: crochiuri, mici studii, eboşe, curbe trasate fără un ţel anume. În realitate însă, ca la unii dintre marii artişti vizuali de astăzi, unde spaţiul vid dialoghează cu formele create, unde golul completează, întăreşte semnificaţiile plinului, şi în povestirile scurtisime ale lui Danilo Kiš cuvintele sunt o invitaţie pentru tăcere, ca ea să vină şi să aştearnă misterul său peste pagina scrisă, cuvintele sunt o uşă întredeschisă astfel încât fiecare cititor să pornească motorul invizibil al imaginaţiei sale şi să călătorească prin misterioasele ţinuturi ale Banatului sârbesc pentru a ajunge, în cele din urmă, la sine însuşi.


În fond, e potrivit să privim povestirile din Suferinţe timpurii ca pe un puzzle migălos care recompune un timp şi o lume. Fiecare piesă de aici, chiar şi cea mai neînsemnată, are o valoare arhetipală. Din fărâme se reînsufleţeşte lumea pierdută. Cum arată fărâmele? „Portocala, cea mai frumoasă dintre vacile din sat, s-a pierdut”. Băiatul Andi, împreună cu bunul său prieten, câinele Dingo, o caută prin pădure. Pe drum i se face frică şi-ncepe să aibă închipuiri. Sau: „Toamna, când se pornesc vânturile, frunzele castanilor sălbatici cad cu nemiluita, cu codiţele înainte.”... Sau: Cineva caută o stradă, tocmai „strada castanilor sălbatici”. Însă strada nu mai e, iar castanii au dispărut, caută şi o casă, casa lui, se apropie de o uşă, chiar dacă nu e uşa lui, apasă pe butonul soneriei îi răspunde o femeie, o întreabă dacă acolo locuieşte Andréas Sám (el însuşi) şi i se răspunde că acolo locuieşte profesorul Smerdel... Sau: Sub fereastră, un îndrăgostit cântă o serenadă pentru Anna, sora lui Andréas. „Vioara avea un glas aproape omenesc” Anna, „înveşmântată toată în alb”, în spatele perdelei, ca răspuns, aprinde un chibrit... Sau: Toamna, vin circurile, „mici circuri de provincie înjghebate de ţigani şi iluzionişti”, vin şi pleacă, iar în urmă au rămas „urmele şederii lor, pământul bătucit şi iarba strivită”... Sau: Băiatul Andreas stă întins în paie alături de Julia, fetiţa cârnă, care „miroase a trifoi uscat” şi o sărută, iar Farkas îi surprinde şi îi dă de gol pe cei doi „logodnici”... Sau: Este război, este sărăcie şi copiii sunt despăducheaţi. Sau: Este război, este sărăcie, iar mama şi copiii săi găsesc şi culeg ciuperci din Pădurea Grofului, de pe lângă Stejarul Crăiesc. Bucuroşi, îşi fac planuri să le pună la uscat pe un cearceaf întins pe acoperişul coteţului. Numai că bătrânul domn Horváth le spulberă iluziile: nu sunt ciuperci bune, ci „hribi ţigăneşti”.


Într-adevăr, din fărâme şi cu ştiinţa desăvârşită a simplităţii se reînsufleţeşte lumea scufundată în memorie şi se obţine un tulburător efect de monumentalitate, de-ceva-care-nu-piere, o tulburătoare atmosferă de poem epic.


Cititorul român are un atu special atunci când încearcă să se apropie de proza lui Danilo Kiš: calitatea traducerii. Versiunea românească, datorată Marianei Ştefănescu, este într-o limbă bogată, precisă, nuanţată, capabilă să capteze profunzimile acestui excepţional scriitor.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul