Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Multele aspecte ale dialogului

        Alexandru George


În cursul acestor convorbiri cu autorii, singura ipostază în care publicul mai larg trebuie să-i recunoască pe scriitori, am încercat să propun unele teme ce depăşesc situaţia mea personală şi fac trimitere la întreaga lume literară agitată de spectrul globalizării şi de căutarea noastră de a încropi o zestre sigură cu care să ne prezentăm şi să înfruntăm un fenomen plin de necunoscute. Deşi se pronunţă sentinţe drastice cum că literatura noastră va dispărea, eu îmi îngădui nu să-i problematizez sfârşitul, ci să-mi fac unele speranţe. Cei care sunt încă vii, din moment ce n-au murit se pot întreţine cu mine, iar eu încerc să dau un sens aşteptatului răspuns.


Atunci când ai scris tu însuţi câteva cărţi, ai dreptul să te crezi îndeptăţit nu la nemurire, ci la a deveni subiect de controverse cu absolut oricine, dar mai ales cu oricare contemporan al tău. Necesitatea dialogului, pentru care mulţi nu dovedesc o vocaţie reală, e, pentru mine, şi o plăcere.


(Ţin însă să avertizez pe cititorul paginilor de faţă că eu nu consider neapărat că acesta trebuie să cuprindă mai ales laude faţă de reuşitele mele literare; încă de pe vremea comunismului, când comunicarea era aşa de viciată şi îngrădită, am spus că o opinie sau o valorizare greşită pot avea unele urmări bune, căci în abordarea vreunei opere se poate întâmpla ca veridicul să fie greşit, dar analiza să dea seama bine de ceea ce e respectiva operă, căreia i se ia drept defect ceea ce este calitatea ei principală. Şi am dat ca exemplu suprema eroare a lui G. Călinescu, din Istoria... sa, când consideră Craii „mai degrabă naraţiunea [este] lipsită de compoziţie [...] deşi scurtă“. Greşită „e metoda monografică folosită [...] cu calificative date de autor, cu o sumă de caracterizări îngrămădite, care în cele din urmă dau o impresie de prolixitate şi sting semnificaţia faptelor“ (Op. cit., p 814-815). Şi toate acestea pentru că Mateiu nu respectă estetica romanului realist naturalist de tip Balzac sau Tolstoi, eventual Dostoievski sau Zola când, în realitate „acţiunea“ la el nu contează în nici un caz ca în Cei trei muşchetari, caracteristică e „trâmba de vedenii“, iar ordinea comunicării de fapte care nu lipsesc totuşi e determinată de capriciile memoriei sau de incidente întâmplătoare ; toate calificativele negative ale lui Călinescu ascund virtuţi foarte pozitive.


Chiar şi mie mi s-a întâmplat ceva similar: romanul meu Dimineaţa devreme (1986) a stârnit atenţia unui critic mai tânăr, foarte bine dispus la adresa mea pe atunci; el a scris o dare de seamă foarte favorabilă la adresa primei părţi, dar mi-a reproşat că în final am stricat totul, transformându-l într-un eseu... Ceea ce eu şi urmărisem, toate romanele mele integrând eseul, reflecţia asupra scrierii lor, cu sens autoreferenţial. Există însă şi situaţii în care m-am silit să rectific şi o informaţie de istorie literară, depăşind eroarea în cauză, căci ea nu mă privea doar pe mine şi acesta e motivul pentru care o supun unei analize aici. Într-o cronică mai mult decât elogioasă, dar care se distinge prin pătrundere şi ataşament faţă de obiect, d. Tudor Cristea şi-a ales ca obiect marele meu roman Oameni şi umbre, glasuri, tăceri, pe care am încercat să-l situeze în contextul vremii – problemă mai dificilă, deoarece el a fost elaborat înainte de 1959 şi a apărut în versiunea cea mai amplă în 2003. Criticul a făcut o trimitere la Preda, Titus Popovici, I. Cărmăzan, Eugen Barbu, între care ar fi trebuit să fiu înseriat, chiar prin felul în care mă deosebesc de ei.


Or, eu habar n-aveam de literatura lor, nu-i citisem şi-i voi aborda (măcar parţial) abia după ani buni. Eu rămăsesem dincolo de bariera lăsată de comunism între 1947-1948, mă simţeam continuatorul prozei de factură intelectualistă, în spirit subiectivist şi confesiv, al „trăiriştilor“, de sorginte gide-ană, cultivatori ai jurnalelor sau memoriilor imaginare de tip proustian. Performanţa mea marchează un punct istoric, sugerând (ca şi literatura unui M.H. Simionescu, Radu Petrescu, T. Ţopa, etc.) cam ce ar fi fost această literatură dacă nu venea comunismul.


În aceeaşi serie de abordări favorabile mie, dar conţinând o eroare pe un fond analitic şi laudativ, se înscrie enorma şi insistenta cronică pe care a dedicat-o romanului meu d. Emil Nicolescu în „Diagonale“, I, nr. 3, excepţională prin dimensiuni şi prin erudiţia cu care reconsti­tuie ceea ce d-sale i s-a părut a fi o cronică de epocă (de pe la începutul secolului XX până pe la sfârşitul anilor ’20), adică exact ceea ce eu nu mi-am propus să fac... Ba, tocmai dimpotrivă, căci eu am evitat ordinea cronologică şi am „informat“ prin întoarceri şi răsuciri ale ductului narativ, împotriva unei tehnici a desfăşurării, cu preludiu, dezvoltare, culminaţie şi epilog în ordinea faptelor. Cu o râvnă şi o răbdare uluitoare, d. Emil Nicolescu mi-a demontat cartea şi mi-a reconstituit-o urmărind ceea ce a văzut petrecându-se în ea de ordin istoric: Alexandru George: În această cetate de despărţiri, în „Diagonala“, I, nr. 3, 2008.


(Nu vreau prin aceasta să micşorez meritele romanului-cronică, pe care-l ilustrase eminent Cezar Petrescu prin Întunecare sau atâtea alte romane de aceeaşi factură, indiferent de valoarea lor, iar Petru Dumitriu prin Cronică de familie dăduse o neaşteptată versiune pro-comunistă a unui gen desuet: Neamul Vardarilor, al Vlaşinilor, al Moromeţilor, al Cordovanilor sunt subiecte străine de mine, la antipodul esteticii pe care eu am încercat-o şi, poate, am şi ilustrat-o. Cronicile de epocă sunt specialitatea gazetarilor, categorie în care intră Dem. Teodorescu, T. Teodorescu-Branişte, dar mai ales Zaharia Stancu, experienţa de la debut ca ziarist îndrumân­du-l şi pe Rebreanu la acest tip de scriere care-şi are rostul ei, repet: deloc neglijabil, dar complet în afară de ceea ce s-ar afla în Oameni şi umbre, glasuri, tăceri.


Autorul cronicii din Diagonale, care se dovedeşte un cărturar instruit, un doct, probabil profesor, îmi adaugă unele informaţii istorice, deşi la mine regele Ferdinand, prinţul Carol, d. I.C. Brătianu sau Al. Marghiloman, pomeniţi în carte, figurează doar pentru a defini înţelegerea personajelor cărţii şi atitudinea lor, una critică sau naivă, schimbătoare sau contradictorie, după cum familia naratorului şi apropiaţii lui (colegi, profesori) trăiesc marile evenimente, fără însă a participa la ele.


Un punct care mi s-a părut interesant pentru tipul de lectură a acestui roman plin în aparenţă de acţiune şi chiar de peripeţii este momentul culminant pe care d. E. N. îl identifică în cel al întâlnirii adolescentului narator cu o trupă de cavalerişti germani în apropiere de Biserica Colţea, singura lui ocazie de a vedea ceva din armata care, ocolind Capitala, trecuse mai departe, forţând biruinţa care nu va întârzia. După mine, e un episod cu totul colateral şi deloc impresionant, dar el m-a făcut să mă gândesc dacă aceste naraţiuni dizlocate, episoade epice, nu au totuşi un apex, căci alţi cititori ai cărţii mi-au spus câte ceva.


Cei mai mulţi mi-au indicat momentul când naratorul, printr-un simplu „Nu!“, refuză să se supună tatălui său care-i ceruse să renunţe la o parte din moştenirea necuvenită, lăsată de la un unchi (III, 9) şi care schimbă statutul celui mai tânăr posedant, care se înstăpâneeşte şi pe o parte din averea tatălui, detronându-l pe acesta din situaţia de pater familias. Scena aceasta, pe care Tudor Cristea a considerat-o balzaciană, ar putea fi o culminaţie, dar alţi cititori mi-au indicat momentul (asemănător cu Ultima noapte… de Camil Petrescu) izbucnirii războiului şi ruperii tânărului îndrăgostit de fata pe care o urmărea pe malurile Pontului Euxin şi care se va prinde în vălmăşagul dramaticelor evenimente survenite imediat mai apoi.


Un alt cititor mi-a spus că adevăratul punct de cotitură în roman este hotărârea naratorului de a se despărţi, în Germania, de iubita sa fără speranţă în noaptea de după acel spectacol la Operă, aceasta precipitându-i întoarcerea în ţară. Altul a reţinut plecarea ocupanţilor germani din Bucureştii ocupaţi şi din casa familiei parţial „rechiziţionată“, o scenă mai curând burlescă, dar de oarecare efect. Eu consider un moment capital (dar nu o culminaţie) acela când naratorul disperat, dus de „valul nimicniciei“, vrea să dispară sugerând sinuciderea. Scena se petrece noaptea, într-o excursie la graniţa cu Olanda, şi ea e literariceşte cea mai „încărcată“, cea mai concentrată de efecte artistice – şi se află pe ultimele pagini al romanului! deşi e un moment depăşit de mult, în raport cu altele!


Sinucideri, nu ştiu câte morţi, întoarceri, despărţiri, personajele sunt prezentate nu în conformitate cu narativismul obişnuit, ci pentru a se marca îndepărtarea lor de centrul subiectiv absolut, la care revin mai apoi ca amintiri în cursul unor evocări fără nici o ordine. O astfel de procedare nu ţine seama de vectorii de acţiune, ci de capriciile subiectivităţii.



Am făcut aceste precizări pentru a recunoaşte valoarea oricărui partener onest de dialog; chiar şi atunci când greşeşte, el îngăduindu-mi să fac destule constatări şi reflecţii utile. Nu şi atunci când mi se falsifică în mod conştient, cu un plus de dispreţ, o carte pe care însuşi criticul meu spune că nu a citit-o pentru că e plictisitoare (ceea ce poate fi o realitate) şi confuză. Este cazul cronicii (singura categoric defavorabilă pe care a iscălit-o Alex. Ştefănescu într-un număr din „România literară“ mai târziu un capitol din selecţia sa da figuri literare cu pretenţia că ar fi scris o istorie şi unde îmi declara romanul autobiografie (deşi acţiunea lui se petrece în primul sfert de veac al secolului XX, când eu nici nu mă născusem şi reţine că în adolescenţă mi-a plăcut o fată care avea picioare frumoase – înainte de 1916!


Un caz care merită a fi semnalat mi l-a oferit dna Valeria Manta-Tăicuţu, ale cărei cronici din „Luceafărul“ m-au interesat o vreme şi pe care regret profund că nu le mai regăsesc astăzi. D-sa a supus unei critici strânse cartea mea de debut Simple întâmplări cu sensul la urmă (1970), reeditată în 2004, cu textul aproape neschimbat. N-am avut impresia că aceas­tă carte i-a mers la inimă, dar a făcut unele observaţii ce mi s-au părut simpto­matice pentru un receptor dintr-o generaţie mai tânără care, din păcate, nu mi-a citit celelalte scrieri, îndeosebi cele de imaginaţie, ca să-şi dea seama de voinţa mea chiar prea acuzată de „joc“ intelec­tual, căci le scrisesem şi le dedicasem unor prieteni care le-au considerat felurit, în genere foarte favorabil, cu excepţia a doi soţi care s-au supărat pe mine.


...Căci prin aceste glume mai inofensive dacă le iei ca atare mi-am deschis drumul spre publicare şi mi-am făcut o mică reputaţie, că nu „pun probleme“ cenzurii de la toate nivelurile şi că nu trebuie să se alarmeze nimeni.


Desigur că atunci când cineva nu e citit şi nu se face cunoscut de vină este în primul rând el însuşi; şi vina mea nu are scuza pe care cândva am invocat-o, anunţând că am scris şi publicat prea mult. Iar vremurile care ne aşteaptă pe toţi, viii şi morţii, e o literatură devenită rezumatul rezumatelor: dacă te menţii cu o carte e mare lucru – oricum, mai mult decât zero.


Un alt defect (sau procedeu bizar) e uzul excesiv de neologisme – în fapt ele fiind curente în societatea mea intelec­tuală şi n-a trebuit să compulsez dicţio­nare pentru a căuta termeni insoliţi şi a realiza o anume performanţă. Am fost însă, ce-i drept, întărit de modelul călines­cian, cultivator mai ales al italienismelor, unul din rarele lui merite persistente în epo­ca de aservire a sa comuniştilor. O calitate ce poate fi luată drept defect...


În realitate, eu am scris aceste năzbâtii spontan, fără efort, şi nu cred că ele îmi divulgă adevărata personalitate umană, ci au un sens subliniat şi provocator... Eventual, aş zice că, prin aceste povestiri (mereu la persoana întâi) cinice şi fără nici un Dumnezeu, mi-am epurat mult din tezaurul meu de păcate.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul