Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dintre sute de catarge...

        George Alexandru Serediuc


Mă emoţionează textele simple şi curate ale lui Alexandru Serediuc, candoarea cu care scrie despre moarte, iubire şi singurătate, fără încrâncenări, indispoziţii sau bâjbâieli care nu ar mira pe nimeni la un poet de numai 20 de ani. Limpezimea din discursul celor mai tineri poeţi, precum şi încrederea lor în literatură şi în energia unui discurs simplu care să ajungă la inimile cititorilor m-au cucerit definitiv şi mă fac foarte încrezător în şansele acestei poezii realmente frumoase, cumva eseniene (poate şi cu ceva din răsfăţurile tânărului Ioan Alexandru), reîntoarsă la sonurile şi la puritatea lirismului de altădată. (Claudiu Komartin)



1.


nu am văzut niciodată un om murind


am văzut doar oameni care închid ochii


şi încep să putrezească


tatăl meu spunea moarte ca şi cum


nimic nu s-ar fi mişcat într-însul


la masă e o linişte sterilă


ni se aud inimile chiorlăind de foame


mâncăm cu linguri de lemn şi tata


coboară în mintea mea


sub culorile unui film mut care se repetă


cât de tăios se apleacă asupra mamei


şi cum rupe el pâinea coaptă sub dragostea noastră


tata avea ochii goliţi de fericire aduna copii din iarbă


şi-i întorcea cu faţa în sus să strălucească


în soare ca mamele lor curate şi subţiri


2.


când visele se scurg la marginea patului


iar lumina e o mireasă ruptă şi transpirată


gata să îţi schimbe ziua întreagă şi să te ia la dans


tăcerile clocotesc. ele trebuie


să iasă prin piele


să se lipească de gurile tuturor


să se întindă ca un şarpe flămând


ce se face din ce în ce mai frumos şi mai ager


împrejurul meu gravitează o ceaţă rece


care priveşte spre mine cu milă


intru în corpul meu de linişte


învăţ aici mişcări noi


arcuite


o limbă uşoară cu care să pot cere


ajutor


tendoanele vibrează într-un cuib de gânduri sălbatice


mă pregătesc pentru încă o zi


trupul meu poate adăposti câteva cuţite


de mâinile negre ce caută ieşirea


trupul meu


e un instrument de măsurare a timpului


e cel mai lung vis de până acum


şi se vede ca o explozie în cer


3.


tâmplele odihnesc între două plăci de beton


care vor atât de mult să se sărute


s-au întins peste florile dragostei lor


cu noaptea la subsuară mătur o alee lungă


unde toate indicatoarele arată spre inima mea


până la coate mi-a ajuns o cârtiţă albastră


mă sfâşie atât de blând plutesc în gura ei fierbinte


dumnezeu priveşte de pe margine


focul de artificii


eu puteam să jur că trăiesc


că sunt aproape


de tâmplele mele


care m-au învăţat să iubesc în tăcere


şi să mor urlând


cu ochii închişi întind mâna


şi ajung acasă


4. poem acoperit


– supravieţuitorii


învelişul umed al lumii


abia a început să se-ntărească


ne-am acuns în noi


şi a durat o veşnicie până când ne-au găsit


apele lui Dumnezeu au trecut pe aici înaintea naşterii noastre


pe tavan au rămas urme reci ale vieţii de piatră


5. ***


* eu am un stomac gol


în care ar încăpea atâtea lucruri


pe care vreau să le ascund


* * eu port în mine o boală transparentă


dar oamenii aceia au spus că totul e bine să nu mă tem


şi să ies afară din când în când


6. umbre pe ecografii


eram singur în cameră când m-am născut şi


era linişte multă în jurul meu


am învăţat să respir pipăind corpul meu


zvelt şi umed


ca pe un înveliş străin


când m-am născut eram singur acasă


şi vântul se pornea spre şira spinării


creşteau bonsai cu rădăcini amare


încolăcind dinţii de lapte


7. linişte


lemn putred pe poduri


dimineaţa pielea gustă din muntele proaspăt


liniştea din inima mea vine ca o sărbătoare între ruine


o ascult


cum se mişcă atât de încet pe podurile legănate pustiu


oasele mi se deschid şi trecătorii


înţeleg dragostea


8. arta de a opri inimile


până ajung la prima staţie am timp


să vorbesc puţin cu George


soarele înfloreşte ce vei face azi întreb


George tu azi pe cine vei iubi


pe cine vei ajuta pe cine vei îmbrăţişa


ce vei face pentru tine azi nu ai ce sta


cu mâinile în buzunar


ascultă numai cum pietrele se macină


ca gândurile tale


(ce bine mi-ar prinde acum o palmă zdravănă


să văd dacă mai mişcă ceva în mine)


îţi voi aduce doar aminte


că oamenii trebuie să se atingă


ei nu vor să fie iubiţi


ei ruginesc pe dinăuntru


oamenii au boala oaselor de sticlă


se tem de piedici de dragoste


dar eu ies din când în când din casă


pun mâna pe ei


şi ei îngheaţă


George îţi trebuie curaj să respiri


să te gândeşti la ce însemni tu


şi să porneşti un vânt puternic


să nu îţi fie ruşine


chiar dacă ţi se văd cusăturile


chiar dacă ţi se opreşte inima


să nu îţi fie frică să trăieşti


în tine creşte iubirea


învaţă să o mănânci întreagă


George sunt eu, cel care doarme pe spate


cel care se face moale şi curge în iarbă


caut un loc în care să mă pot desface


să mă întind noaptea


când îmi ninge pe mâini şi în gură


trag peste mine pământ şi mă îndoiesc


de lucrurile cele mai drepte


mâinile mi-s calde şi blânde


vreau să-mi înfig două degete în inima ta


ca să văd ce te ţine în viaţă


nu ai pe cine să aştepţi


în stradă trec feţe agăţate în grabă


de care se lipesc haine şi câini


tu nu uita pentru ce eşti aici


pentru ce ai două mâini pe zi


George, ascultă-mă tu nu eşti singur


ridică-ţi privirea şi găseşte


celelalte mâini care să te strângă


cu dragoste

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul