Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Simţul echilibrului

        Sorin Lavric


Nemulţumirea unui om se măsoară după efortul pe care īl depune pentru a descoperi reflexele de gīndire ale epocii sale. Şi fiindcă nu vrea să lase impresia unui justiţiar frustrat care caută cu lupa metehnele ei, preferă ca, īn loc de defecte, greşeli sau cusuri, să vorbească de „prejudecăţi“. Cuvīntul e mult mai comod şi mult mai puţin angajant. De tentaţia aceasta nu scăpăm nici unul. Totul e să depistezi acele idei preconcepute care sunt percepute ca infailibile, adevăruri subīnţelese situate deasupra oricărei suspiciuni. De pildă, cele mai fecunde prejudecăţi sunt cele pe care le considerăm inofensive, şi asta fiindcă aparenta lor lipsă de malignitate le transformă īn obişnuinţe de gīndire, īn tipare previzibile īn care ne turnăm viaţa. De pildă, ponciful uimitor că omul are cinci simţuri. Nimic mai fals. Avem mult mai multe, iar unul dintre ele e simţul echilibrului. Avīndu-şi organul de recepţie īn urechea internă (cohleea), de sănătatea lui depinde orientarea noastră īn lume. Pur şi simplu urechea percepe vibraţii pe care le converteşte apoi īn gesturi, atitudini, mişcări, reacţii trupeşti. Suntem lilieci fără s-o ştim. Cele mai mici amănunte legate de poziţia şi de gesturile noastre depind īntr-o măsură īngrijorător de mare de lichidul care ne clipoceşte īn urechi. De lucrul acesta īţi dai seama īn momentul cīnd ceva se strică acolo: nu numai că dobīndeşti aerul rătăcit al unui dezorientat, dar chiar īţi pierzi echilibrul spaţial. Ceea ce īnainte părea un fleac subīnţeles şi nedătător de bătăi de cap devine acum o corvoadă sisifică. Nu te mai poţi ţine pe picioare la propriu, iar īncercarea de deplasare devine o imposibilitate. Mai mult, chiar şi atunci cīnd stai culcat, senzaţia că totul se īnvīrte īn jur nu te părăseşte.


Cum orice simţ este consecinţa unei presiuni pe care mediul o exercită asupra trupului, nici simţul echilibrului nu face excepţie. Dacă n-ar fi existat gravitaţia sau cīmpul electromagnetic al planetei, am fi putut trăi foarte bine fără acest instinct al poziţionării spontane īn raport cu o sursă de putere. Īn orice cīmp de forţe, orientarea presupune un simţ menit a coordona apăsările venite din afară. Ceea ce numim īndeobşte „tropism“ este tocmai putinţa de a te orienta spre o ţintă īn condiţiile īn care foarte multe piedici te īmpiedică s-o faci. Concluzie: nu ar exista echilibru şi nici orientare dacă nu ar exista cīmpuri de forţe externe. Cu alte cuvinte, tropismul nu rabdă tropii, adică figuri retorice menite a-i masca esenţa.


Lumea īn care trăim e una a dezorientărilor generale: colective şi individuale. Şi nu e vorba doar de lumea oamenilor, ci şi de cea a faunei. Balenele, cīte mai sunt, eşuează pe uscat, albinele nu-şi mai găsesc urdinişul stupului şi rătăcesc pīnă mor, păsările migratoare īşi pierd tot mai des busola ajungīnd īn altă zonă decīt le comandă instinctul, iar radarul de ultrasunete al liliecilor se defectează văduvindu-i de putinţa orientării nocturne. Toate sunt semne ale unei deteriorări generale care afectează cīmpul magnetic al pămīntului. La rīnd vin exemplele umane, cu observaţia că degradarea aptitudinii orientative depăşeşte cu mult pragul degringoladei geografice. Căci acum nu mai e vorba de emigrările masive devenite o modă a epocii, ci de dispariţia punctelor cardinale, adică a reperelor morale. O penurie de modele care dereglează sistemul gravitaţional al eticii, dereglarea care nu este cu nimic mai prejos de alte modificări ale cīmpului magnetic terestru, vizibile de pildă īn creşterea mediei de īnălţime a tinerei generaţii. Şi, aşa cum bolnavii de Alzheimer sunt incapabili să găsească drumul spre casă din cauza pierderii memoriei locurilor, tot aşa locuitorii planetei şi-au pierdut memoria valorilor. Virtutea principală a valorii īn genere, aceea de a atrage spre sine viaţa unui om, s-a rispit. Urmarea este pierderea instinctului de orientare. Se produce astfel o modificare a cīmpului psihologiei colective şi totodată o viciere a busolei interioare. Īn toate cazurile, efectul e acelaşi: degringoladă ubicuitară. Lipsa sensului vieţii şi deşertăciunea a toate nu e atīt un diagnostic speculativ, cīt o fatalitate biologică. Ceva s-a modificat la scara omenirii. De aceea, ideea că există un progres tehnic care compensează restul involuţiilor e postişă. Stricăciunea e adīncă, merge la cărămizile naturii umane, şi asta indiferent dacă descompunerea are ca sursă un factor extern sau un parametru intern. Şi atunci nu-ţi rămīne decīt să īncerci să citeşti īn spatele aparenţelor de bunăstare dezastrul care stă să vină.


Perspectiva e atīt de sumbră īncīt chiar numai intenţia de a aduce elogii prezentului sună a impertinenţă interesată. Vremea protrepticelor mobiliza­toare şi e ditirambilor sclifosiţi a trecut. E ca şi cum o promisiune a speciei a degenerat īntr-o decepţie globală. Despre demnitatea omenirii īncepem să vorbim la trecut. Căci nobleţea cere humilitas, aşadar conştiinţa că ai fost humus şi că acolo te vei īntoarce. Adică, după drepturile omului trebuie să vină drepturile mormīntului. Fără humilitas, centrul de greutate se pierde şi omul se clatină, căzīnd īntr-o parte. Uitaţi-vă la spectacolul lumii. Oamenii merg īncovoiaţi, strīmbi sau īnclinaţi pe-o rīnă. Şi īn acelaşi timp vorbesc de demnitatea speciei. Cohleea lor etică s-a stricat. Iar flerul psihologic s-a pervertit. Iar cultura nu mai există.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul