Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Sub semnul Întâlnirii: Benjamin Fondane şi revelaţia lui a-fi-împreună

        



14 noiembrie 1898


110 ani de la naştere


Întreaga operă a lui Benjamin Fondane este traversată de revelaţia Întâlnirii, devenită, aici un principiu existenţial autentic, consubstanţial vieţii. Pentru Fondane, „demonstraţiile cele mai remarcabile“ (Conştiinţa nefericită) nu cântăresc nimic atunci când sunt puse în balanţă cu existentul însuşi. De unde această supremaţie a lui „ştiu“ pe care şi-o arogă filosofia, cu ce drept „edictează ea evidenţe“? Este întrebarea care îl va urmări pe Fondane tot timpul şi, mai cu seamă, după întâlnirea sa cu Lev Şestov, gânditorul de origine rusă, în primăvara anului 1924, la doar câteva luni după sosirea la Paris. Fondane îşi va trăi toate întâlnirile cu cea mai mare intensitate, deopotrivă într-o emulaţie, deschidere şi sinceritate ieşite din comun, care îl structurează şi îl întemeiază. Toate aceste întâlniri sunt pentru el prilejuri de a-fi-împreună, într-o aceeaşi fervoare, chiar când formulele temperamentale şi intelectuale diferă una de cealaltă. Căci fulguranţa lui Fondane nu este, nici pe departe, o incapacitate analitică, aşa cum s-ar putea crede la o vedere superficială. Tocmai dimpotrivă: acuitatea lui intelectuală şi sensibilitatea lui fiind excepţionale, nimic din ceea ce întreprinde Fondane şi niciuna din relaţiile lui cu Celălalt nu se situează în zona rece a percepţiei lipsite de iradiere emotivă. Faptul acesta este, înainte de oricare altul, definitoriu pentru formula de viaţă şi de gândire a lui Benjamin Fondane. Iar toate întâlnirile sale vor fi asociate, spontan şi fără rezerve, acestei formule de existenţă. Întâlniri cu Genevičve Tissier, care, în anul 1931, îi va deveni soţie; cu Jacques şi Raďssa Maritain, cu Jean Ballard, directorul revistei Les Cahiers du Sud, cu Brâncuţi, prietenul pe care îl vizitează adesea în atelierul său din Montparnasse, cu Lev Şestov, maestrul său spiritual şi intelectual, cel ce a reuşit să trezească în Fondane toate întrebările pe care şi le pusese el însuşi, în prima lui tinereţe, înainte de a părăsi România...



Fondane şi Ballard


Ultima scrisoare a lui Benjamin Fondane


către Jean Ballard



Paris, ianuarie, 1944


Dragul meu Ballard,



Regret nespus că ţi-am prilejuit un motiv de supărare; am dat pesemne dovadă de stângăcie, dar este greu să fii îndemânatic atunci când ţi se smulge un dinte. Te grăbeşti să pledezi „nevinovat“; şi admit că eşti. Să fie, oare, ceva mai FIRESC decât asta? NU ţi-au plăcut poemele mele trimise în urmă cu ceva vreme; nu era o crimă; ultimul trimis te găseşte „mult mai favorabil“; accepţi să apară în revistă; şi totul reintră în ordine. Dar uiţi că nu faptul contează cel mai mult, ci felul în care este prezentat; să nu aibă, oare, nicio importanţă că, pentru a mă bucura de o asemenea primire favorabilă, a fost nevoie să-i scriu lui Gros; că ai avut nevoie de şase luni ca să-mi dai un răspuns; că ţi-ai recunoscut o mai „veche prejudecată“? Dar e totuşi ceva că, odată înlăturată „vechea prejudecată“, mi-ai scris, fără urmă de remuşcare, că nu crezi că ar fi cazul să-ţi ceri scuze pentru întârziere – şi nici chiar pentru „vechea prejudecată“. Dacă e vreun „punct sensibil“, tocmai aici trebuie el să fie căutat; nu ţi-am reproşat niciodată că nu-ţi place poezia mea; aveam, cel mult, dreptul să mă plâng că prietenia dumitale nu a găsit de cuviinţă să ascundă acest sentiment şi să dea totuşi curs publicării poemelor; să-mi acorde încredere.


Dar dumneata spui că-mi cunoşti punctele sensibile; vai, nu le cunoşti chiar pe toate. N-am puncte sensibile doar în privinţa poeziei; şi în privinţa prozei am. Iar atitudinea dumitale n-a fost mult mai favorabilă „în anii din urmă“ nici la acest capitol; nu că ai fi refuzat să publici ceva, orice ar fi fost acel ceva; dar nu ai dat dovadă de niciun fel de DORINŢĂ de a publica; nici pe aceea de a acorda vreo importanţă publicării. M-am întrebat adesea care va fi fiind motivul acestei lipse de dorinţă; şi am tras concluzia, poate pe nedrept, că e puţina notorietate de care am apucat să mă bucur, şi care, încetul cu încetul, ţi-a răcit entuziasmul. Ai aşteptat mereu ca notorietatea mea să ţâşnească undeva-cândva; dar niciodată nu te-ai gândit că tocmai DUMITALE îţi revenea s-o faci să ţâşnească. O revistă creează valori şi le impune; aceasta este misiunea ei. Şi, de vreme ce, din prietenie, dar şi dintr-un fel de lasă-mă-să-te-las, m-am dat, timp de cincisprezece ani, pe mâna dumitale, tocmai dumitale îţi revenea s-o faci. Dar NICIODATĂ, de-a lungul a cincisprezece ani, nu am părăsit subsolul revistei; nici măcar O SINGURĂ DATĂ, fie şi prin accident, n-am figurat în capul numărului; nu mi-ai cerut niciodată nimic pentru numerele speciale ale Caietelor; n-am figurat niciodată pe lista colaboratorilor care onoraseră Caietele. – Nu făceam, oare, parte din categoria colaboratorilor EXTERNI? – Fie! Dar cu atât mai puţin din categoria colaboratorilor interni. Comitetul vostru director şi-a schimbat de multe ori compoziţia; nu mi-aduc aminte să fi figurat vreodată în el. Toate acestea nu sunt, poate, decât nişte fleacuri, – iată de ce nici nu ţi-am pomenit vreodată de ele. Dar alţii mi-au pomenit: Fontaine mi-a cerut să transfer acolo cronica mea. Dar, din prietenie pentru dumneata, n-am crezut că e cazul să-mi pierd nădejdea.


Îmi spui că nu era vorba „nici de orbire, nici de ostilitate“. Fără doar şi poate! Dacă aş fi crezut aşa ceva, de multă vreme ni s-ar fi despărţit drumurile. Nu! De prietenia dumitale nu m-am îndoit niciodată. Dar firea dumitale dă dovadă de prea multă prudenţă, de prea multă nesiguranţă; ai slăbiciunea de a aştepta ca primul pas să-l facă vecinul, chit că pe urmă te năpădeşte regretul – tardiv – că altul ţi-a luat-o înainte. Câte texte vei fi pierdut, câte iniţiative, de care îţi pare rău după ce alţii şi le vor fi însuşit! Şi, desigur, am greşit, ştiind toate acestea, că n-am încercat să-ţi stimulez ardoarea, printr-o manevră abilă şi câteva infidelităţi savante. Dar nu mă pricep la asemenea manevre; mi-e greaţă de bucătăria literară; nu mă grăbesc să „ajung“; poate că greşesc, dar eu cred că ceea ce fac nu poate răzbi pe loc: timpul îmi va da dreptate. N-am bătut niciodată la uşa nimănui; am aşteptat mereu să fiu poftit înăuntru. Dacă aş fi bănuit că ceea ce făceam nu-ţi plăcea, aş fi încetat discret, din proprie iniţiativă, să te mai tulbur. Dar am crezut – şi cred în continuare – că era, la dumneata, mai degrabă delăsare decât lipsă de adeziune. Şi, cum (din orgoliu, probabil) mi-e silă să vorbesc despre mine şi să mă laud, am lăsat lucrurile aşa. Nu-i un motiv să crezi că, dacă veneam la dumneata, era de nevoie; că n-aş fi găsit şi alte debuşeuri. Şi alţii decât dumneata ar putea să publice luuungi poeme de-ale mele; şi chiar cred că vei avea prilejul să vezi unul în Caiete, în luna martie ’44. După gustul meu, acest poem e departe de a-l egala pe cel pe care îl vei publica dumneata. Dumitale în primul rând ţin să-ţi ofer tot ce am mai bun, dar ar trebui măcar să pari că-l doreşti cât de cât. Pe copertele tuturor cărţilor mele am anunţat ca fiind deja scrise două mistere: Le festin de Balthazar şi Philoctčte. Mi-ai cerut vreodată să le citeşti? Nu. Tot „vechea dumitale prejudecată“!... Şi tot ea te împiedică să citeşti manuscrisul meu despre Baudelaire, din care „fragmentul“ acela nici măcar nu-ţi dă de bănuit ce anume este cu adevărat această carte.


Mi-ar părea rău ca scrisoarea mea să te irite din nou. Dar, dragul meu, nu există decât un singur mijloc de a-i păstra prieteniei prospeţimea: acela de a spune lucrurilor pe nume. Trebuie să ştii să fii bun jucător şi să-ţi recunoşti greşelile – când ele nu provin nici din orbire, nici din duşmănie. Să spui: „am pus deoparte manuscrisul dumitale din pricina vechii mele prejudecăţi; iată că el a învins-o; dar scuze nu-mi cer“ – aşa cum mi-ai scris dumneata, nu mi se pare un joc cinstit. Când ţi-au trebuit zece ani, sau şase luni, ca să recunoşti că ceva anume i-a venit de hac prejudecăţii tale, regula cere să mărturiseşti lucrul acesta pe faţă, scuzându-te pur şi simplu. Greşeală măruntă, de vreme ce inerentă (dacă e să dăm crezare biografiilor) oricărei opere care urmează să-şi impună, ÎNCETUL CU ÎNCETUL, limbajul, – dar, la urma urmei, greşeală ce nu poate fi pusă pe seama autorului, care n-are nicio vină.


Gândeşte-te numai cât de greu i-a fost lui în aceşti zece ani ori şase luni! Ce groaznic e să treci drept un megaloman sau un nebun! Ce cumplit să ajungi să te îndoieşti de tine însuţi! – iar când, în sfârşit, această nebunie ia înfăţişarea adevărului, are şi el dreptul la măcar câteva scuze. Nu costă cine ştie ce!


„Baţi câmpii“, îmi vei spune... „Ei, na-ţi-o bună... „ Nu, nu bat câmpii. N-ai făcut nimic ca măcar să-mi ascunzi faptul că entuziasmul dumitale a fost cât se poate de modest. Şi, cu toate că nu trăim într-o epocă generoasă, în care cincizeci de poeţi să fi fost proclamaţi „foarte mari poeţi“, nu mă simt rănit de faptul că această generozitate n-a apucat să ajungă până la mine. Totuşi, după cum ai mărturisit chiar dumneata, nu era, oare, lucrul cel mai bun pe care îl făcusem de când mă ştii? Păcat! Asta e... Nu vreau să grăbesc evenimentele, nici să-ţi forţez convingerea. Dar e bine să ştii că tocmai de convingerea dumitale atârnă convingerea ALTORA, şi nu te aştepta, când prezinţi un autor cu ţârâita şi ca şi cum ţi-ar fi ruşine de el, ca ceilalţi să dea dovadă de mai multă clarviziune şi de mai mult curaj decât dumneata. Nu spera, mai ales, că vei culege mai apoi, în vremurile ce vor veni, laurii celor care au descoperit şi s-au bătut pentru a-şi impune descoperirea. E deja ceva să ştii să te-ndoieşti, să le acorzi unora acest privilegiu şi să pariezi pe reuşita lor!


Sper, dragul meu Ballard, că nu-mi vei răspunde cu: „Ce mai e şi asta?“ şi că nu te vei simţi hărţuit. Nu sunt insensibil la efortul pe care l-ai făcut şi m-a mişcat hotărârea pe care ai luat-o; ba sunt chiar mulţumit. Dar să nu-ţi fi spus ceea ce gândesc, ar fi însemnat să trădez prietenia noastră, păstrând în mine ranchiuna; iar ranchiuna, până la urmă, tot iese la iveală. Complexelor netratate le prefer psihanaliza. Câteva adevăruri spuse pe şleau mi se par mai bune pentru a păstra intactă o prietenie ca a noastră, câtă vreme nu suntem oameni care să se teamă de cuvinte; nu sunt supărat, deşi aş avea motive; aşadar, de ce ai fi supărat dumneata? Fii ceea ce eşti, Ballard – un om inteligent, cinstit, bun prieten şi destul de pătrunzător pentru a nu-i considera vinovaţi mereu pe ceilalţi. Încă o dată: ştiu să-ţi preţuiesc efortul; dar aş dori să mă pot bucura de el fără niciun fel de gânduri ascunse; şi să nu existe neînţelegeri între noi. Aş vrea să fiu sigur că – în ziua în care raporturile noastre LITERARE îşi vor fi trăit traiul – ne vom putea mărturisi unul altuia cu francheţe faptul acesta, păstrându-ne în continuare, intactă, prietenia. Dumneata poţi înţelege aşa ceva fără să te iriţi. Am toată încrederea. Mă înşel, oare?


Îţi mulţumesc că mi-ai ascultat plângerile; te rog citeşte-mă nu doar cu raţiunea, ci şi cu imaginaţia. Gândeşte-te numai cât trebuie să mă fi costat PE MINE faptul de a-ţi scrie această scrisoare şi cât mă va fi costat să-i scriu lui Gros – şi să aştept ŞASE LUNI răspunsul dumitale.


Şi acum: – ultimul meu manuscris conţinea numeroase greşeli. În plus, multe versuri au fost remaniate. Îţi trimit lista acestora; vei putea transcrie corecturile pe manuscris în doar câteva minute. Dacă, totuşi, din pricina lipsei de hârtie sau pentru că Bertin nu poate rezolva groaznica problemă a spaţiului (în imposibilitatea A PRIORI în care ne găsim de a nu putea publica doar un poet într-un număr al Caietelor), manuscrisul trebuie să mai aştepte, nu corecta nimic şi anunţă-mă cu puţin înainte de a-i hotărî publicarea; s-ar putea ca, până atunci, să mai am şi alte corecturi de făcut.


Îţi urez la mulţi ani, dragul meu Ballard, dumitale şi celor apropiaţi, din partea mea şi alor mei, şi iartă-i cuiva care trece prin împrejurările prin care mi-e dat mie să trec că se arată ceva mai susceptibil decât i-a fost dat să fie de cincisprezece ani încoace, de când îl cunoşti.



Al dumitale,


din toată inima,


Fondane


Referinţa originală:


Benjamin Fondane et Les Cahiers du Sud. Correspondance, Édition établie et annotée par Monique Jutrin, Gheorghe Has şi Ion Pop, Introduction – Monique Jutrin, Bucarest, Éditions de la Fondation Culturelle Roumaine, 1998, ISBN 973-577-130-6, p. 234-238.



Fragment din:


Benjamin Fondane şi revista Les Cahiers du Sud. Corespondenţă, volum în pregătire la Editura Limes, seria „Benjamin Fondane“ – Opere complete franceze, traducere din limba franceză, studiu, note şi comentarii de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora.



Fondane şi Brâncuşi



Cât de mare poate fi sculptura neagră, fără niciun nume de artist strecurat în faldurile croielii: fără autori mărturisiţi; ce şterşi ni se par grecii alături de ei. Brâncuşi sculptează; ba nu: el trudeşte, îşi face meseria, precum orice meşter zidar sau ca un salahor tinichigiu, un ceferist, un instalator, hornar ori maşinist oarecare; în felul acesta trebuie să fi sculptat primitivul, sălbaticul, cum i se spune în derâdere –, adică omul care munceşte fără gânduri ascunse, pentru a crea, nu pentru a-ţi lua ochii. Născut într-o epocă mai nenorocită decât oricare alta, căci scoasă din firescul ei de către mersul lumii, şi ştiind, din capul locului, că, odată şi odată, tot ceea ce îl priveşte pe el, personal, va putea cândva să stârnească interesul, dar nevoit să-şi schimonosească, zi de zi, gândul său cel mai intim, corespondenţa personală, cuvintele de duh, până şi obişnuinţele sale, căci totul va trebui folosit în vederea gloriei – ce epocă întoarsă pe dos! –, cum ar mai putea, oare, artistul să creeze spontan ceea ce îi place sau îl amuză? Trăind aşa, sub un permanent control, cum să-şi mai dea el drumul să facă ceea ce îi vine din propria-i dorinţă, adică nu mereu acelaşi lucru ori acelaşi lucru pe alte căi, cu înfăţişări cât mai contradictorii cu putinţă? Brâncuşi ar fi putut ba să clădească o casă, ba să verifice legile optice, să deseneze o grădină, să cioplească în marmură o piatră de mormânt; de ce n-ar fi liber să mâzgălească peretele cuiva (Afişarea interzisă – lege din 28 iulie 1896); de ce să nu umple trotuarele cu mâzgălituri, cum fac copiii; să lanseze o nouă caroserie de automobil („Încetiniţi: pericol de moarte“), un timbru poştal după bunul lui plac, o maşină de spălat vesela?! Ba ar mai fi de făcut şi bibelouri, jucării pentru copii, umeraşe, costume bărbăteşti. Chiar această înclinaţie pe care ar putea s-o aibă, dar pe care nu o are, pentru calambururile materiei, pentru obiectele de ordin sexual (a se vedea bustul prinţesei X) îi este interzisă din capul locului, ca nu cumva să supere, pe cine?, vreun ministru al republicii. Îl obligi pe un ditamai Brâncuşi să-şi dea seama că este sculptor şi nu altceva, să se hotărască – în sfânta diviziune a muncii – pentru o singură meserie, om pentru cutare manetă, şi numai pentru ea, cu gândul la un anume randament, iar nu la altul. I se interzice să-şi lase să-i crească barba sură, să tragă din pipa lui de chihlimbar, să dea drumul mecanismului de ceasornicărie sau să-l oprească, să-şi atârne la butonieră un peştişor roşu, să-i dea scuipătorii numele de Michelangelo. Fumatul interzis în sala maşinilor. Interzisă şi pipăirea obiectelor expuse sub sticlă; interzisă filmarea unui ministru caraghios; interzis râsul în gura mare în faţa oglinzii, interzis lăsatul co­piilor în stradă; interzisă intonarea Internaţionalei într-un cinematograf; interzisă dărâmarea statuii lui Combes. Ce-i mai rămâne, atunci, artistului, dacă nu-i mai rămâne decât ceea ce i se îngăduie? Şi nu mă gândesc doar la interdicţiile şirete. Lui Brâncuşi îi place să lucreze în oglindă, îi place lemnul ca lemn, iar negrii îi plac pentru că l-au împins pe locul din faţă; dar un calcul reflex – care îi defineşte poziţia – îi interzice să se măsoare cu sârma ghimpată, cu chibriturile suedeze.


Oricât de simplu ţi l-ai închipui, Brâncuşi are în capul lui atâtea idei, încât poate să schimbe radical forma străzilor noastre, numerele inimii noastre; o întreagă epocă ar fi putut ţâşni din mâinile sale, zbătându-se ca părul unei dansatoare, ca un afiş pe care-l lipeşti în zori. Dar ar fi trebuit, pentru aceasta, să i se fi îngăduit artistului să se şteargă pe sine, să-şi uite propria fiinţă şi chiar să uite să-şi pună semnătura pe ce-a făcut. Ar fi trebuit să i se permită lui Brâncuşi să fie un mare anonim.



Puritatea liniei lui Brâncuşi le-ar stoarce lacrimi păsărilor, dacă n-ar fi doar zugrăvite pe pânză. N-au decât să creadă unii că este vorba de orgoliu ori de modestie; nu e nici una, nici alta; sau, mai degrabă, este şi una, şi cealaltă, deopotrivă: altceva. Puritate nu înseamnă curăţenie, adică ceva care ar putea fi murdărit; nu are de-a face nici cu bogăţia, nici cu sărăcia. Flacără – v-aş spune că Brâncuşi e flacără, dacă n-aş fi încredinţat că e un ceas deşteptător. De fiecare dată când îi fac o vizită, mă mir să-l văd mergând, râzând, fumând şi trăindu-şi ziua lin-curgătoare, cu puşca alături, încărcată, gata să tragă. Pe lângă ale sale, căutările lui Picasso sunt ale unui nebun furios; Brâncuşi dă firimituri de pâine, stând liniştit în picioare, până şi blocurilor de piatră din atelierul său, până şi bătrânelor americance care vin să-l viziteze. În timp ce vlăjganul de Picasso se înfierbântă; forţează natura cu lovituri de topor; inventează cerneala indelebilă; este inuman cu ferocitate. Picasso este un teoretician, el fărâmă toate jucărelele oamenilor pentru a le descoperi modul de funcţionare, pentru a afla la ce mai poate servi grămada aceasta de resturi ruginite care este istoria picturii. Să mai aibă ele, oare, vreun secret de dat la iveală? Obiectele stau acolo, în faţă. Jocul constă în a le împerechea, a le desperechea, hazardul luând parte la joc; norocul îi surâde cui ştie să-l caute cu răbdare. Să atragi totul spre tine, să respingi cu aceeaşi hotărâre: să faci consideraţii marginale în legătură cu toate acestea – iată prestaţia spiritului lui Picasso, cu o ingenuitate de coşmar; Picasso pleacă de la opera de artă, pentru a ajunge la opera de artă; dacă rămâne teafăr trecând cu o asemenea repeziciune prin vipie şi ger, este pentru că are vârtute. Cât despre Brâncuşi, el porneşte de la piatră pentru a da la iveală o nouă formă de piatră, aproape identică celei dinainte, dar teribil de nouă. O altă piatră, după cum vă spuneam, pasăre sau Socrate. Însăşi răbdarea revoluţiilor geologice. Şterge cusătura, scoate firul, lustruieşte orice urmă a lucrului, orice urmă de caznă. Ce forţă imensă pune în mişcare pentru a ne lăsa impresia uşurinţei! Cum altfel ar putea lua naştere bucuria?


Precum Chaplin, Brâncuşi ar vrea ca operele să-i fie judecate de copii; le-ar dori instalate în pieţele publice, în parcuri, iar copiilor să li se îngăduie să se joace călă­rind-o pe Leda, fără s-o răstoarne, încărcând-o cu pete de râsete, cu spuma inimii. „Când ai încetat să fii copil, ai şi murit“, a scris într-o zi Brâncuşi, – şi, din punctul acesta de vedere, el este omul cel mai puţin mort dintre toţi cei pe care îi cunosc. Ce să facă el cu disperarea?, câtă vreme îşi iubeşte munca fără să-i pese de nimic, până la viciu. Iubeşte cea mai înaltă dintre bucurii. Să nu fie, oare, adevărat că trebuie să te îndrepţi spre ceea ce este cel mai tragic? Cu lava şi cu torentul are el de-a face; cu briceagul şi căcăreaza păsării. Mereu la pândă, precum iasca, să absoarbă scânteia care va sclipi, va trebui să sclipească. Dacă nu, de ce ar mai fi acolo? Cremenea îi ţine loc de condei.



Referinţa originală:


Benjamin Fondane – Brancusi, Cahiers de l’Étoile, Paris, II, 11, sept.-oct. 1929. Reeditat : Paris, Éditions Fata Morgana, 1995 [2007], ISBN 978-2-85194-696-6, 47 p. in 12°, p. 14-21.



Fragment din:


Benjamin Fondane Brâncuşi, volum în curs de apariţie la Editura Limes, seria „Benjamin Fondane“ – Opere complete franceze, traducere din limba franceză, studiu, note şi comentarii de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora, prefaţă de Olivier Salazar-Ferrer, dosar de Monique Jutrin, eseu de Marlena Braester; cu un desen şi două fotografii de Constantin Brâncuşi.



Fondane şi Şestov



Nu-mi venise încă ideea de a-mi nota conversaţiile noastre; departe de mine gândul; am oroare de jurnalele intime. Aşa se face că asupra multora dintre întâlnirile noastre, din ce în ce mai frecvente cu trecerea anilor, s-a aşternut uitarea.


Doar prin 1934 mi-am dat seama, într-un sens profund şi tulburător, că nimeni până atunci nu înţelesese cu adevărat gândirea lui Şestov, că opera lui era puţin – dacă nu chiar deloc – cunoscută, că trăia într-o îngrozitoare singurătate totală, că doar eu fusesem acceptat să-l ascult şi să-l înţeleg, şi că, dacă nu mă hotăram să notez convorbirile noastre, nimeni altcineva n-ar fi putut-o face în locul meu. Atunci m-am hotărât, deşi-mi venea peste mână, să aştern pe hârtie, odată întors acasă, câteva dintre ideile strălucitoare pe care le aruncase în dezbatere. Dar eram aşa de îngrozit să copiez întocmai o gândire atât de vie (a cărei amintire eram sigur că n-o voi pierde vreodată), încât notele mele au fost foarte scurte şi foarte rare. Pe de altă parte, conversaţia lui, sau mai degrabă monologul lui (căci îl întrerupeam arareori, doar pentru a reanima discuţia) era atât de burduşit de texte greceşti şi latineşti, atingea probleme atât de grele legate de istoria filosofiei, încât, deşi le ascultasem cu ardoare, îmi venea greu să-mi aduc aminte întocmai cuvintele pe care le pronunţase. Aş fi comis, fără îndoială, reproducându-le, erori grosolane. Chiar şi mai târziu, când eram deja mai în temă, am întâmpinat greutăţi. Pe de altă parte, nu îndrăzneam să-l pun să repete ceea ce spusese sau să-i cer să-mi silabisească numele proprii – de frică să nu se prindă cumva că aveam de gând să transcriu convorbirile noastre, lucru de care nu trebuia să ştie: nu voiam nici să tulbur simplicitatea cursurilor sale (căci adesea erau adevărate cursuri), nici să-l îngrijorez – căci ar fi putut să se teamă că, notându-le, îi schimbam ori îi trădam gândurile.


Am păstrat vreo douăzeci de scrisori pe care mi le-a scris din 1929 până în 1939: una singură din perioada 1924-1929 – şi anume cea adineaori pomenită. Trebuie să spun că, în general, scrisorile acestea nu prezintă un interes ieşit din comun. Nu numai că lungi expuneri de idei ar fi fost inutile – căci îl vedeam destul de des –, dar Şestov detesta scrisul şi îşi încheia cel mai adesea scrisorile prin­tr-un: „Veniţi la mine şi o să vorbim noi despre toate acestea“. În plus, eram şi printre rarii corespondenţi căruia trebuia să-i scrie în franceză – şi, pe lângă faptul că scrisul îl obosea, mai era şi conştiinţa că exprimarea gândului său în franceză lăsa de dorit. Iată de ce nu prea se omora să-mi scrie – ca, de pildă, cu prilejul călătoriei mele la Buenos-Aires sau când îşi petrecea vacanţele anuale la Châtel-Guyon, în departamentul Puy-de-Dôme.


Jumătate dintre aceste scrisori sunt fie invitaţii, fie semnale de reamintire a unei invitaţii, fie cereri de a-i face vreun serviciu oarecare etc. Nu le-am reprodus în volumul de faţă. Altele au drept temă subiecte pe care nu m-am ostenit să le notez şi care, astăzi, îmi readuc în memorie conversaţii uitate. Cum nu am început acest soi de jurnal decât în 1934, mi-am luat îngăduinţa de a reproduce câteva din scrisorile primite de la el între 1929 şi 1934, nu atât pentru interesul pe care îl prezintă (cea mai mare parte referindu-se la mine şi la lucrările mele), cât mai ales pentru a jalona etapele acestei perioade de care nu-mi mai amintesc cum s-ar cuveni. Cititorul să mă scuze, aşadar, dacă-l rog să aibă răbdare, făcându-l astfel să plătească scump plăcerea pe care sper că i-o va procura lectura acestor convorbiri.


Convorbiri? Nici măcar! Mai degrabă monologuri, de vreme ce nu mi-am consemnat propriile mele intervenţii în dialogul nostru. Ceea ce, astăzi, regret.


Încă din acea perioadă el a încercat să mă îndrepte spre studierea serioasă a cărţilor de filosofie. Îmi vorbea adesea de Husserl şi mă sfătuia să-i dedic un mic articol în revista Europe, punându-mi la dispoziţie numeroase texte ale filosofului german pe care le citase într-un articol al lui consacrat acestuia. Tocmai atunci a sosit şi Husserl la Paris, să ţină o conferinţă la Sorbona. La această vizită se referă cartea poştală pe care am primit-o.



 


[27 februarie], 1, rue de l’Alboni



„Dragul meu prieten, duminică, 3 martie, la orele patru, va veni la mine Husserl. Vino şi dumneata – trebuie să-l vezi mai de aproape.“



M-am dus. Husserl vorbea. I s-au pus întrebări. Şestov, gazdă desăvârşită, nu s-a amestecat în conversaţie. S-a simţit stingherit când doamna Rachel Bespaloff, atacân­du-l pe Husserl cu vioiciune şi strălucire, s-a gândit că nu ar fi nepotrivit să-l citeze. Din fericire, îl numea, după obiceiul rusesc, Lev Isacovici (prenumele lui şi al tatălui), aşa încât Husserl nici n-a apucat să afle cine anume era acel faimos opozant la care doamna Bespaloff se referea fără-ncetare. Nu-mi mai aduc aminte de nimic altceva. La puţină vreme după aceea, în revista Europe, a apărut articolul meu referitor la Husserl (articol pe care l-am reluat şi dezvoltat ulterior, în Conştiinţa nefericită, dar sprijinin­du-mă, de data aceasta, pe studierea directă a Meditaţiilor carteziene ale lui Husserl, care între timp apăruseră în traducere franceză). Îmi amintesc că Şestov a fost extrem de surprins de abilitatea mea pe un teren „tehnic“, în care socotise că eram novice – ba chiar m-a felicitat cu neaşteptată căldură.


[..]


9 august 1932



„Scrisoarea dumitale, sărmane prietene, mi-a frânt inima; e atât de revoltător să trebuiască să-ţi petreci toată ziua făcând o muncă pentru care nu simţi nicio chemare, doar ca să-ţi câştigi cei câţiva bănişori de care ai neapărată nevoie ca să trăieşti! Dar cred că greşeşti fiind atât de disperat. Totul se poate schimba, iar împrejurările de azi, atât de dure, se pot şi ele schimba. Eşti încă tânăr şi ai tot viitorul în faţă! Cred că greşeşti şi când spui: „ce cumplită decădere de când trag la jug în slujba asta oribilă!“. Dimpotrivă: îmi vine să-ţi spun că, până şi în aceste groaznice condiţii, dumneata ai găsit mijlocul de a-ţi urma calea – ceea ce nu-i puţin, ba chiar este foarte mult. E garanţia că vei ieşi învingător din această crâncenă bătălie cu soarta cea rea. Ce dovadă mai bună decât faptul că tot ce ai izbutit în aceşti ultimi ani este ţinut la mare preţ! nu doar de către mine – poate că aprecierea mea nu contează! căci aparţinem aceleiaşi lumi de idei şi s-ar putea susţine că nu sunt un judecător imparţial. Dar uită-te la redacţia de la Cahiers du Sud. Deşi complet străină de ceea ce facem, ia uite totuşi ce primire a rezervat articolelor dumitale! Şi nu doar redacţia –, ci până şi Jean Wahl, din acelaşi cerc de profesori care nici nu vor să audă, în general, ceea ce spun unii ca noi, până şi Jean Wahl a fost cucerit de articolul dumitale despre Heidegger. Şi putem fi siguri că articolul despre Rimbaud va face o impresie şi mai puternică. Căci există, în felul dumitale de a scrie, o tensiune – şi acea forţă lăuntrică prin care poţi izbuti să-ţi croieşti un drum. Iar cu fiecare an care trece, în pofida faptului că ai fost aşa de prins de o muncă exterioară care ar fi epuizat orice persoană mai slabă ca dumneata, te-ai desăvârşit în toate privinţele. Desigur, ai perfectă dreptate să te plângi de soarta haină, ba chiar s-o blestemi. Dar n-ai dreptate, ba chiar greşeşti în toate privinţele, dacă vorbeşti de o cumplită decădere. Dimpotrivă, poţi – şi chiar trebuie – să vorbeşti de o îmbogăţire. Îţi spun cu toată francheţea că, pus în locul dumitale, eu unul aş fi absolut incapabil să scriu, fie şi măcar un singur rând –, iar dumneata ai izbutit să scrii, în anii din urmă, articole, versuri, ba până şi o carte! Ne-am întrebat adesea – eu şi nevastă-mea – cum de-ai reuşit să scrii în împrejurări atât de neprielnice – şi te admirăm fără-ncetare. Încât sunt sigur că, până la urmă, vei ieşi victorios, ba chiar triumfător din această luptă oribilă. E ceea ce-ţi doresc, scumpul meu prieten, din toată inima. Te îmbrăţişez, cu prietenie.“



[...]



Întâlnirea din 17 aprilie 1933



Şestov: „Din când în când, e bine să-i citeşti pe filosofii de mâna a doua. Sunt excelenţi; nu dau dovadă de îndemânarea celor mari, nici de temeinicia, nici de prudenţa acestora... De pildă, Soloviev al nostru, discipol al lui Hegel, comite gafa de a ne spune ce gândea Hegel, dar niciodată n-ar fi spus-o el însuşi. Hegel îl aşază pe Socrate între două principii care se izbesc unul de celălalt, se bat cap în cap... În virtutea dialecticii, aceste principii au dreptate; la rân­du-i, şi Socrate are dreptate; deci dacă Socrate moare, nu e din vina nimănui; era cu neputinţă ca lucrurile să se fi întâmplat altfel!... Când însă Soloviev recurge la acelaşi raţionament în legătură cu moartea lui Puşkin, el scoate în evidenţă faptul că moralitatea poetului nu era la înălţimea geniului său; moartea lui, aşadar, a venit ca o pedeapsă îndreptăţită a greşelilor săvârşite. Iată o afirmaţie pe care Hegel n-ar fi făcut-o niciodată, deşi, de fapt, gândea întocmai ca Soloviev.


Tot aşa, Epictet: cu toate că multă vreme merge pe urmele lui Socrate sau Aristotel, i se întâmplă să nu mai aibă argumente la îndemână şi atunci, plin de indignare, împinge până la limită argumentul strivitor: ne asurzeşte urechile, ne dă de băut oţet în loc de vin etc. Niciodată Aristotel n-ar fi comis o asemenea greşeală, deşi gândea la fel. Şi el simte nevoia (ba chiar tentaţia) de a ne tăia urechile, dar rezistă ispitei de a ne-o şi spune.


Puteţi să mă faceţi să sufăr, să mă vindeţi ca sclav, să mă ucideţi, spune Epictet, puţin îmi pasă; am la-ndemână bagheta mea de magician! La urma urmei, ce e moartea? Un întreg care se descompune ş.a.m.d., după cum întregul însuşi era doar rezultatul unei agregări ş.a.m.d. Adică nimic..., dacă părerea noastră n-ar fi văzut în asta un rău. Or, părerea noastră stă în puterea noastră: putem aşadar s-o schimbăm; putem să gândim că moartea e un lucru bun; sau că nu e nimic; doar avem la îndemână bagheta de magician! – Cât trage însă la cântar această baghetă? Nici măcar nu-şi punea întrebarea! Nici Kierkegaard nu mai poate crede într-o minune din clipa în care Régine Olsen îşi alege un alt logodnic; ştie că nu mai e nimic de făcut; îşi dă seama, atunci, că suferinţa lui nu este, la urma urmei, decât o „părere“... asupra căreia se poate înstăpâni. Îşi are, doar, şi el, bagheta lui! şi decide, pur şi simplu, că nici nu trebuie să se căsătorească şi că bine a făcut că a părăsit-o pe Régine, că nu era la înălţime... ş.a.m.d.


E întru totul remarcabil că, din punctul de vedere al lui Kierkegaard, sacrificiul lui Avraam ar fi putut fi dus la bun sfârşit fără ca nimic să se fi schimbat în ceea ce-l priveşte: odată ucis, Isaac ar fi putut fi readus la viaţă de către Dumnezeu – şi asta nu aşa, în abstract, prin reînvierea sufletului etc., ci pe loc, prin readucerea la viaţă a trupului... Mai târziu, a încetat să mai creadă în posibilitatea miracolului. S-a mulţumit cu bagheta...“



[...]



Vineri, 13 aprilie 1934



La D-na Lovtzki, sora lui Şestov. Vizita lui Martin Buber. Erau de faţă Edmond Fleg, de Schloezer, un teolog neamţ în exil, doctorul Lieb etc. Obraz subţire de rabin bătrân, acest Buber; un chip frumos de înţelept, acoperind un strat lăuntric de adâncime din care – într-o excelentă franceză melodioasă, uşor graseiată – ies încet cuvintele, gândite, scoase din mişcarea lor lăuntrică, deviate pentru o clipă din cursa lor şi aruncate în conversaţie. S-a vorbit despre ce se întâmplă în Germania, în Europa, despre Hitler, fascism şi comunism.


Buber: „Ne înşelăm amarnic socotindu-ne superiori evenimentelor, crezând că ştim ce e răul, crezând că posedăm o lumină, că vorbim în numele Spiritului. Nu suntem superiori hitlerismului câtă vreme nu ştim ce e de făcut. Nu mai am mare încredere în individ, iar în colectivitate cu atât mai puţin. Am ajuns la un capăt de drum. Nu mai ştim încotro s-o luăm. Ar trebui să găsim ce e de făcut – dar nimeni nu s-a învrednicit încă să găsească. Mare diferenţă faţă de ivirea creştinismului; atunci, Ioan Botezătorul prevestea că Împărăţia lui Dumnezeu se apropie de noi; ceva ce stătea să vină, pe care să-l putem pipăi... Acum, coloana pe care se sprijinea bolta s-a năruit... Nimic nu se prevesteşte. Doar întunericul, ca pe vremuri, dar nici urmă de stâlp de sprijin, nici de cale de urmat. Şi nici măcar nu vorbesc despre miracol, despre posibilitatea de a fi mântuiţi prin voia lui Dumnezeu; vorbesc doar din punctul de vedere al omului în ceea ce el întreprinde, iar, din acest punct de vedere, totul e compromis. Ar trebui, pentru început, să conştientizăm bezna în care ne petrecem viaţa, să ne pătrundem de ideea că trăim în întuneric şi să începem să dibuim o ieşire, să zărim o lumină. În nici un caz, încercările de a ne mântui printr-un dualism al spiritului şi al muncii, separate şi bine delimitate, nu ne vor aduce mântuirea. Nu că aş protesta împotriva muncii. Asta ne e soarta. Rea este concepţia pe care ne-o facem despre muncă: omul nu e considerat decât ca o prelungire a maşinii; dar ăsta-i iadul! Şi chiar de n-ar munci decât un an într-o viaţă sau o oră pe zi, ar fi acelaşi lucru; căci nu durata muncii contează, ci calitatea acesteia. Această concepţie despre muncă e ca un acid care roade totul în cale, impregnând restul timpului, orele de destindere şi de bucurie. Chiar dacă muncitorul merge la cinematograf, el merge la un cinematograf infernal; iar nevasta lui e şi ea infernală. Nu poate exista o autonomie a Spiritului, câtă vreme nu va exista o autonomie a concepţiei despre muncă. Dar nu susţin, spunând toate acestea, că aş şti cumva ce trebuie făcut. Zic doar că trebuie să căutăm. Poate se va găsi ceva... Ar trebui o descentralizare, o revenire la libertatea corporaţiilor, a comunelor. Comunismul a început aşa, realizând un străvechi vis al neamului omenesc. Vai, însă, ceva mai târziu a centralizat din nou totul, transformând acest vis într-o caricatură. Ne aflăm într-o epocă de acţiune, în care omenirea îşi îndeplineşte toate visele: numai că le îndeplineşte ca pe nişte caricaturi. Şi totuşi, cred că omenirea ar putea fi fericită – în măsura posibilului, fireşte. Pământul e destul de întins, roadele sale îndeajuns de abundente, numai că... Ce e de făcut? Din disperare, omenirea încearcă lucrurile cele mai absurde... Ca şi cum ar vrea să ucidă tocmai acum şarpele biblic.


– Păi, tocmai asta ar trebui să facă, răspunse Şestov. De ani încoace, zi de zi şi noapte de noapte, nu mă lupt decât împotriva şarpelui. Ce mai e Hitler, dacă-l compar cu şarpele cunoaşterii?


– Dar şarpele nu e decât un accident, zise Buber! Înainte fusese altceva şi altcumva, deşi nu ştiu ce şi cum.


– Înainte nici dumneata nu existai, domnule Buber, şi nici eu. Noi am ajuns să fim doar după şarpe. Iată de ce el trebuie ucis.


– Vă mărturisesc că nu prea înţeleg şi nu ştiu dacă trebuie într-adevăr să ne întoarcem înapoi şi nici dacă trebuie să ucidem şarpele.


– Păi, tocmai şarpele, care vorbeşte prin gura dumitale, te împiedică să-l ucizi.“



Referinţa originală:


Benjamin Fondane – Rencontres avec Léon Chestov, Textes établis et annotés par Nathalie Baranoff et Michel Carassou, préface de Michel Carassou, Paris, Société Nouvelle des Éditions Plasma, 1982, ISBN 2-86696-003-3, p. 43-45, 56-57, 60-61, 62-64.



Fragment din:


Benjamin Fondane – Întâlniri cu Lev Şestov, volum în curs de apariţie la Editura Limes, seria „Benjamin Fondane“ – Opere complete franceze, traducere din limba franceză, studiu, note şi comentarii de Luiza Palanciuc şi Mihai Şora, prefaţă de Ramona Fotiade; cu o addenda întocmită de Leon Volovici şi Remus Zăstroiu.


Dosar tradus şi prezentat de


Luiza Palanciuc şi Mihai Şora

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul