Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezie

        Augustin Frăţilă


Ogorul sângelui



„Căutăm totul


doar pentru că am pierdut ceva“


ceva despre care, de fapt nu ne


mai amintim, ceva,


cumplit, ascuns în trecutul nostru – poate


ceea ce voia să ne spună mama născându-mă


şi noi nu înţelegeam şi tata mă


întreba: ce spune? şi eu răspundeam: de unde


să ştiu eu? Ce ştiu eu? dacă voi nu ştiţi, eu...


eu scot apă, asta fac – mă


oglindesc în ea, scot alta... pentru mama; care


spală întruna o cămaşa nisipie, ciudată,


fără cusături pe care


n–o poartă nimeni... Nu,


n-a venit nimeni până acum, niciodată.


Aici nu vine nimeni. Aici sunt


doar eu: Locul.


De unde se pleacă.


Şi mă joc, umplu marea şi-aştept


legat de toate


catargele deodată... valurile


ca nişte albatroşi uriaşi se sparg de


memoria mea, împroşcându-mă cu


sângele lor alb...


Atent,


foarte atent, mă mişc cu


precizie – în minte am harta locului


(gândesc ca şi cum aş curăţa o armă) e


o luptă pe viaţă şi pe moarte – memoria


pândeşte în fiecare umbră, şi e


mult sânge, alunecos – trebuie


să scot sângele în continuu,


trupul prea plin se scufundă încet,


pas cu pas şi înaintez tot mai greu,


mi-e tot mai greu să ajung până la ei...


cutia frumoasă de rahat Lokum e


plină acum de orez şi cea de


cafea Ada-Kaleh, cu făină iar caseta de


ţigări Regale–RMS are în ea mosorele


multicolore şi nasturi şi suveica vechii


maşini Singer de cusut spielhosenii


copilului... ce-a mai rămas? absenţe,


locuite


pe rând, ca şi cum ai fi singur


şi-ai adormi în


fiecare seară în altă încăpere, ca


să te trezeşti dimineaţa zgribulit


pe nisipul gol – aşa cum a fost scris: „locuinţa lui


să rămână pustie şi nimeni să nu


locuiască în ea“.


Şi încerci să-ţi aminteşti drumul spre casă,


braille-ul destinului, formele vechi...


pentru că s-a întâmplat ceva


demult, înainte de mine, în


familia mea – nu mi-au spus, tata n-a


înţeles ce i-a spus mama – probabil


legat de pescarul acela


ciudat care umbla pe ape, oricum


au plecat pe rând, m-au


lăsat aşa, fără să-mi spună


„ce e rău şi ce e bine“,


nici unde se duc, nici dacă


se mai întorc ori m-aşteaptă


undeva, între timp, cineva trebuia


să scoată sânge, s-avem măcar


pentru iarnă ...


an după an, crescând, trupul mă


mai alungă din câte un ultim


loc mic, tăinuit; sunt în


câmp deschis – hăituit de vise, mă


furişez din somn ţintit de-un gând, un


fulger mut încetinit prin vene de


sângele decolorat de lună. Cine


va locui de-acum Inima mea? Cine


va coborî la iernat iubirile mele?


„umblam prin valea umbrei morţii fără


teamă căci tu erai cu mine“


...De mult Fiii Luminii nu mai


călăuzesc deşertul acesta – cine eşti


tu,


pradă înspăimântătoare din


ţinutul echinocţiilor veşnice, în care


viaţa este mereu egală cu


moartea şi


unde tot ce creşte, deopotrivă descreşte,


tărâm al


absenţelor simultane,


astfel încât fiecare se naşte


faţă-n faţă cu


sine – iar a cunoaşte


înseamnă a creşte


contemplându-te veşnic – cine


vei fi fiind tu, pradă primitoare?


 


privesc vitele


mari ale cuvintelor tolănite în


liniştea caldă şi grasă, semn al păcii


dintre gânduri!


o clipă, Rosinanta


o clipă, să-mi adăp frica,


şi mergem, mergem !


 


Noaptea


un val de aer negru îţi


inundă plămânii


lovitura se duce ţintă către


rana ştiută dar


calea s-a închis şi trebuie


să ucizi din nou ca


să scapi,


ca să fugi în vis


dar


nici plăseaua veche nu mai recunoaşte


mâna deformată de atâta scris...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul