Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

La Iaşi, birjar, la Iaşi!

        


Lumea a fost creată în şase zile. A şaptea e destinată odihnei, iar a opta este… ziua poeziei la Iaşi.


Emil Stratan, pentru că îi e dor de versuri, găzduieşte la sfârşitul lunii un festival unic până acum în România şi anume „Prima petrecere cu poezie, prieteni şi… trufe de ciocolată“. Printre invitaţi se numără Ileana Mălăncioiu, Simona Popescu, Emil Brumaru, Şerban Foarţă, Mihail Gălăţanu, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, Eugen Suciu, Lucian Vasilescu, Andra Rotaru, Constantin Acosmei, Teodor Dună, Claudiu Komartin, Vasile Leac, Ştefan Manasia, Adrian Suciu şi Radu Vancu.


Aşadar, prieteni şi iubitori de poezie, pofticioşi de trufe şi amatori de muzică bună, sunteţi aşteptaţi la Iaşi în Aula Bibliotecii Central Universitare „Mihai Eminescu“.


Dar până atunci, ca să vă familiarizaţi cu tot, găsiţi în paginile revistei „Luceafărul“, număr de număr, aşa cum v-am obişnuit, interviuri cu perechile de poeţi invitaţi – săptămâna aceasta: Lucian Vasilescu şi Adrian Suciu. Iar date suplimentare, teme sau dezbateri, vă stau la dispoziţie pe site-ul festivalului: www.eisart.ro.



Duplex:


Lucian Vasilescu



Adrian


Suciu


„Şaizecism“, „şaptezecism“, „optzecism“, „nouăzecism“, „douămiism“! De ce se învârte roata poeziei româneşti din zece în zece ani?



Lucian Vasilescu: Una peste alta, important este că se învârte. Altfel este o teorie post factum. Bine înţeleasă, ea poate genera simpatii şi prietenii literare (chiar trans-generaţioniste). Rău interpretată, poate naşte invidii şi resentimente. „Fiecăruia după nevoi“ (cum zicea marxism-leninismul). Oricum, cred că după zisul „douămiism“ ar trebui să ne oprim măcar pentru faptul că am scrântit glezna limbii române cu vorbe ca „douămiizecism“ sau, ce să mai zicem de „douămiidouăzecism“...



Adrian Suciu: Nu se învârte „roata poeziei“ dupa „zecismele“ pe care le menţionaţi. E doar o formulă comodă pentru criticii care ţin neapărat să aibă la îndemână nişte clasoare. Nu există generaţii, există doar personalităţi şi anumite solidarităţi între acestea. În ce mă priveşte, consider că anul acesta sunt „douămiişioptist“. Are cineva ceva împotrivă???



Critica spune cam aşa: „avantajul de a nu fi făcut filologia“. De când şi de ce a devenit filologia un handicap pentru un viitor poet?



Lucian Vasilescu: Singurul handicap pe care-l cunosc pentru un viitor poet poate fi el însuşi. La rândul ei, poezia este o „ocupaţie“ vocaţională. Nu ştiu să se elibereze diplome pentru aşa ceva. Poate „condicuţe“, cum aveau înainte femeile uşoare, dar şi acelea sunt emise de către altă instanţă. Aşa, ca să mergem cu stupizenia mai departe, putem afirma că nu doar filologia, dar şi căsnicia poate fi un handicap pentru un poet. Sau copilăria. Sau biologia. Sau taximetria. Sau, poate, ebulioscopia.



Adrian Suciu: Critica spune multe. Dacă ne facem destinele literare uitându-ne după ce spun criticii, în afară de faptul că am fi slabi, am fi şi tâmpiţi. Criticii vin tot timpul şi enunţă lucruri cu aerul că au descoperit adevăruri. Nu există adevăruri în artă şi nici reţete. Enunţul pe care-l propuneţi e la fel de valabil ca şi opusul său. Daca ar exista reţete, toată lumea ar scrie bine/ cumva/ într-un fel. N-are nici un fel de importanţă ce şcoala ai făcut ori ba. Cu toţii putem exemplifica la nesfârşit: mari artişti au fost şi analfabeţi, şi academicieni.



Se resimt efectele globalizării în poezie? Cum? Sau de ce nu?



 


Lucian Vasilescu: S-ar putea să par ridicol, dar mie-mi pare că globalizarea „pune gaz“ pe focul poeziei şi-o înteţeşte. Descălecătoare şi întemeietoare de limbă şi de spiritualitate naţională, poezia a intrat într-un soi de „adormire“ – ca să folosim un termen masonic. Acum, poezia poate fi păstrătoare de identitate naţională. Păstrătoare adică a acelui singur lucru care „se afirmă, iar nu se negociază.“



Adrian Suciu: Singurul efect pe care-l resimt personal este uşurinţa disipării creaţiei. De când am descoperit literatura on-line, am devenit mult mai vizibil ?i mai uşor frecventabil. E un avantaj. În rest, mă simt globalizat de când mă ştiu.



Ce poeţi români ar trebui să figureze într-un muzeu al figurilor de ceară?



Lucian Vasilescu: Păi, de pildă, eu. Mă văd figurând ca exponat într-un muzeu al figurilor de ceară dacă mi-ar pune fitil şi m-ar aprinde de fiecare dată când s-ar întrerupe curentul electric.



Adrian Suciu: Habar n-am. Eu zic să aşteptăm să murim întâi, s-ar putea să fim mai pertinenţi după aia în propuneri.



Care este cea mai frumoasa poezie a colegului dvs.?



Lucian Vasilescu: Desigur, pe cea mai frumoasă o s-o scrie mâine. Astăzi, însă, s-o citim pe aceasta:



din neamul furtunii


ne e rău şi nu ştim uita nimic despre noi

suntem din fiii şarpelui din neamul furtunii
ne-am născut lângă foc şi am rămas însemnaţi

femeile care ne-au iubit
au murit de plictiseală în anul ciumei

ce bine că suntem împreună
ce fericire că trăim laolaltă
ce turmă fierbinte sângerată

vom inventa beţia perfectă
iubita pe roţi bisturiul care sărută

viaţa fără urmări

suntem vii şi scriem acestea
spre folosul muritorilor să creadă ei că au înţeles


şi că au fost pe unde n-au fost niciodată.



Adrian Suciu: Nu ştiu care e cea mai frumoasa, că nu le-am citit pe toate, dar propun una care îmi place – Câte ceva despre ceea ce mi s-a întâmplat în timp ce-mi vedeam de-ale mele.



Câte ceva despre ceea ce mi s-a întâmplat în timp


ce-mi vedeam de-ale mele



Ieri am vorbit despre poezie mai mult decât de obicei,


mai mult chiar decât la vremea îndepărtată când visam


că într-o bună zi mi se va îngădui să-i sărut picioarele.


Noaptea, apoi, am visat cel mai frumos poem


care-ar fi putut fi scris vreodată. M-am trezit,


m-am dus la icoană, şi i l-am spus în şoaptă.


Când m-am trezit, nu mai ţineam minte decât că visasem


cel mai frumos poem care-ar fi putut fi scris vreodată.


În seara aceleiaşi zile, a doua, m-am dus la icoană


să-mi spun rugăciunea – o uitasem însă şi pe aceasta.


Am stat aşa, în tăcere, privindu-l în ochi pe Dumnezeu.


Am tăcut împreună ca doi buni prieteni.


Ca şi cei mai buni doi prieteni.


Între noi se mişca aerul într-un asemenea fel, încât


nu se lăsa auzit de urechile oamenilor.


Între noi vibra aerul ca la un cutremur imperceptibil,


devastator.



Şi, în chiar clipa aceea, gândacii mei din bucătărie


s-au prăbuşit, definitiv, în genunchi.



Seara de dinainte de a mi se fi întâmplat ce mi s-a întâmplat în timp ce-mi vedeam de-ale mele



La un timp, Duhul Sfânt a dansat pentru mine. Doar pentru mine. La mine la masă, la viaţa mea de dinainte, de acum şi de-apoi. Spune-mi pe nume – mi-a spus – spune-mi noi. Plăteam pentru fiece dans cu pielea, cu carnea, cu ochii. Lumină n-am mai văzut, de atunci, niciodată. Şi mâna când am întins am atins doar o umbră boantă, ciudată. Duhul cel Sfânt dansa pentru mine, la mine la masă. Şi noapte nu a mai fost fiindcă ziuă nu mai fusese demult, şi viaţă nu mai era fiindcă moartea însăşi cânta. La saxofon, la pian, la vioară. Aceeaşi melodie, mereu, iarăşi şi iarăşi, iarăşi iară. Ceilalţi intrau, beau ce beau şi plecau. Aveau scopuri în viaţă. Erau frumoşi, pântecoşi, purtau pe umeri mătreaţă. În formă de stele. Erau coloneii trupului meu, generalii vieţii mele. De la o vreme, însă, o dădusem pe moarte. Iar ei se holbau prin binocluri şi tot nu puteau pătrunde atât de departe.



Până unde tot ce era de sfârşit se sfârşea. Şi tot ce era de-n­ceput începea. Până la masa mea, unde Duhul Sfânt doar pentru mine dansa.



Toate oglinzile în care mă oglindeam, chiar şi din întâmplare, erau înrămate şi spânzurate-n altare.


Eram eu.


Eram bunul Dumnezeu.


Aveam toată puterea: pogoram peste lume prăpădul şi sfâşierea. Mântuiam păcătoşii, umpleam de bube pe toţi credincioşii.


Îi învâţam tot ce ştiu, totul, despre suferinţă, despre nemernicie şi umilinţă.


Apoi mă oglindeam în vitrine, în apele lacurilor, în tejghele, prin baruri, în linguri, în soare, în curcubee, în mare. Eram pretutindeni.


Eram eu.


Eram bunul Dumnezeu.


Adorat în catedrale de beton, slăvit în imnuri de neon.


Trăiam o moarte de plăcere pură: oamenii-mi cădeau în genunchi,


mă sărutau pe gură.


Semănam neputinţă, durere. Perechea câştigătoare.



Eram Dumnezeu peste această oroare.



Noaptea de după seara de dinainte de a mi se fi întâmplat ce mi s-a întâmplat în timp ce-mi vedeam de-ale mele



Cuvintele căpătaseră chip şi se strâmbau la mine. Beam cu măsură. Cu măsura de-o sută. Eram, de drept, inventatorul crizelor sublime. Pereţii mă băteau pe umăr, a încurajare. Înotam spre tejghea, legănat de parchet ca de mare.



În seara aceea îmi recăpătasem, pentru puţină vreme, credinţa. Toamna şchiopăta printre mese. Fericirea mă privea în ochi, fericită. Dincolo de tejghea, noaptea se lăţea, nesfârşită.



De-aia! – am răcnit, aşteptând întrebarea. De-aia! – dar întrebarea adormise cu tâmpla pe masă. Haide cu mine, i-am spus, te duc eu acasă. Şi mâine-i o zi. E vreme destulă. Dar întrebarea dormea cu un rest de ţigară aprinsă în gură.



Toamna va ajunge şi la masa mea, în curând. Beau şi mă rog. Stau la rând. Pe buza paharului odihnesc îngeri. Încercănaţi, jerpeliţi de atâtea înfrângeri.



Dar nu e nimic. Şi mâine-i o zi. E vreme destulă. Întrebareo, trezeşte-te! Dar întrebarea dormea mai departe, cu un rest de ţigară aprinsă în gură.



Asta de-acum pesemne că se cheamă singurătate. Asta, când până şi umbra mea chicoteşte cu alţii la masă. Ei o ciupesc de fund. Ea roşeşte. Se preface sfioasă.



Răsăritul e acru. Stelele cad, una cîte una, în derizoriu.


Dimineaţa abia se mai ţine-n picioare. Îngănă un cântec. Încetişor.


Într-o odaie vecină, pentru o vodcă, noaptea face pentru ultima oară amor.



Niciodată n-am murit mai frumos ca în toamna aceasta. Înghit cu smerenie ultima cuminecătură de diazepam.


Nu credeam să-nvăţ a trăi vreodată.



N-am crezut şi nici n-am.


 


Rozana Mihalache şi Constantin Stan

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul