Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Michel Henry şi noua barbarie

        Adrian G. Romila


Michel Henry rămâne drept unul dintre cei mai importanţi şi mai originali filosofi ai modernităţii recente. Reflecţia sa, cunoscută şi la noi parţial prin tripticul creştin excelent tradus la Deisis de către Ioan.I. Ică jr. (Întrupare. O filozofie a trupului, Cuvintele lui Hristos şi Eu sunt Adevărul. Pentru o filozofie a creştinismului), abordează cu rigoarea gânditorului sistematic, de-a lungul a câtorva zeci de ani (a început să-şi publice lucrările la începutul deceniului 7 al secolului trecut), teme variate: economie, psihanaliză, artă, societate. Dar contribuţia sa majoră la filosofia sfârşitului de secol XX constă în răspunsul „creştin“ dat fenomenologiei moderne, eşuate, de la Husserl încoace, în­tr-o căutare sterilă a datului absolut, a funda­mentului fenomenalităţii, a intuiţiei pure desprinsă de corporalitatea înşelătoare. M. Henry reconsideră „manifestarea“ fenomena­lităţii ca manifestare plurivalentă a Vieţii, care se oglindeşte pe ea însăşi, care se auto-revelează în tot ceea ce numim „lume“, „existenţă“ şi „cunoaştere“ şi care se cere multiplicată infinit. Absolutul numit de autor Viaţă nu e un obiect al gândirii, al „teoriei“, nu e o exterioritate care stă în faţa noastră pentru a fi căutată, definită şi descrisă, ci un Adevăr la care se ajunge doar trăind, doar dăruindu-I-te, încorporându-L. Doar prin Viaţă se ajunge la Viaţă, ea însăşi e concomitent Cale şi destinaţie, astfel încât lumea şi toate ale ei nu sunt altceva decât forme prin care Viaţa se oglindeşte pe sine. Analogia cu revelaţia lui Hristos, El Însuşi Cale, Adevăr şi Viaţă, e evidentă. Dumnezeu e Cuvântul, Cuvântul e la Dumnezeu şi El Însuşi se manifestă prin Cuvânt de la începuturile lumii. Doar prin Trupul Cuvântului care Se dăruieşte suferind şi răstignit se ajunge la Dumnezeu. În acest caz, afectivitatea, patetismul trăirii, unicitatea senzaţiilor de fiecare clipă, corporalitatea, în general, trebuie reconside­rate în defavoarea unei cunoaşteri care a izolat corpul şi a fragmentat fluxul fenome­nelor în „obiecte“ privite strict raţional. Cu bune precedente în voluntarismul schopen­hauerian, în angoasa kierkegaardiană şi în vitalismul nietzscheean, filosofia lui M. Henry reia demersurile fenomenologiei husserliene pentru a găsi esenţa fenomenalităţii în generozitatea absolută a Vieţii care se revelează, multiplicată de om prin propria viaţă şi prin forţa culturii şi redată, în ultimă instanţă, ei înseşi.


Barbaria (Institutul european, 2008, trad. de Irina Scurtu) e un avertisment despre dezastrul lumii moderne, înscriindu-l pe autor într-o serie binecunoscută de denunţători ai tarelor modernităţii (René Guénon, José Ortega Y Gasset). Numai că M. Henry pro­ce­dează şi de data aceasta, în cele şapte eseuri ale cărţii, extrem de riguros, reluân­du-şi tezele anterioare despre auto-manifes­tarea Vieţii pentru a demonstra ruptura dintre tradiţia culturii tradiţionale, în care Viaţa se manifesta firesc, şi cultura modernă, îngropată definitiv în tehnică, în supremaţia raţiunii şi în fuga constantă de sinele autentic.


„Barbaria nu este un început, ci este întotdeauna secundară unei stări a culturii care o precede în mod necesar, şi poate apărea ca o sărăcire şi o degenerescenţă numai în raport cu aceasta“, afirmă autorul în deschiderea primului eseu. Problema care se pune e, aşadar, cum e posibilă o decădere a culturii în barbarie şi în ce constă această decădere. Dacă, prin natura ei, cultura e auto-sporirea Vieţii, e stranie sărăcirea Vieţii într-o esenţă construită interior ca sporire de sine, ca sporire permanentă de sine, care duce, inevitabil, la moartea omului ca fiinţă spirituală, ca receptacol al Vieţii.


Primul pas pe drumul barbariei l-a făcut „ştiinţa galileană“, mai precis pretenţiile ei de omniscienţă şi efortul ei reductiv operat în tot ceea ce înseamnă senzaţie, afect, corporalitate, lăsând abstracţiunile fizico-matematice şi idealităţile să domine proprietăţile sensibile ale lumii şi să le denunţe ca surse permanente de eroare. Eliminând lumea sensibilă, ştiinţa a eliminat viaţa şi, rămânând singură, i-a interzis să-şi mai dea singură legi. Or, Corpul şi Pământul sunt într-o relaţie originară de apartenenţă, numită de Henry „Corppropiere“, o relaţie apriorică în raport cu orice decizie umană, cu orice faptă, cu orice cu­noaş­tere. Iar tehnica atotdo­minantă astăzi derivă din tekhne, care e „punerea în operă a puterilor corpului subiectiv şi astfel una dintre formele primare ale culturii“. Nu altceva sunt arta, etica, religia, ştiinţele tradiţionale decât moduri ale tekhne, ale praxisului dictat de viaţă, expresii ale subiectivităţii vii. „Tulburarea ontologică“, „răsturnarea ontologică ce inaugurează epoca modernă“ constă în autonomizarea acţiunii, în transformarea ei în scop în sine, în fragmentarea ei în obiecte, dictate de scopuri pur tehnice şi nu de viaţă, de po­ten­ţialităţile fenomenologice ale subiectivităţii absolute. „Când producţia a devenit economică, când s-a pus problema de a produce bani, adică o realitate economică, în poziţia şi în locul bunurilor utile vieţii şi desemnate de aceasta, chipul lumii s-a transformat“, afirmă autorul, iar cunoaşterea nu mai e a vieţii, ci a ştiinţei. Tehnica a devenit autoînfăptuirea naturii în locul autoînfăptuirii vieţii care suntem noi, şi aceasta e noua barbarie a vremurilor noastre, care a luat locul culturii tradiţionale. Progresul e exclusiv unul tehnic, iar ontologia modernă nu concepe o altă realitate decât cea obiectivă, susceptibilă de a fi cunoscută ştiinţific, cu instrumentele inventate şi perfectate de tehnică. Astăzi, sugerează Henry, suntem în situaţia în care cultura şi ştiinţa, aparent, se exclud (deşi autorul demonstrează pertinent că chiar actele de idealizare şi abstractizare ale ştiinţei sunt acte subiective, numai că ştiinţa şi cunoaşterea de tip ştiinţific nu mai vrea să vadă acest lucru), lucrând cu „adevăruri“ diferite despre o aceeaşi lume.


Combinând perspectivele esteticii şi ale misticii, M. Henry deduce în continuare că „adevărat“ nu înseamnă „acel ceva în faţa căruia să te estompezi, cu scopul de a-l lăsa să fie aşa cum este el în sine, ci acel ceva căruia trebuie să-i acorzi asistenţă, să-i faci darul propriei sale cărni, căci orice adevăr esenţial nu survine decât ca această carne a Individului şi ca propria sa viaţă“. Un adevăr trebuie trăit, cu alte cuvinte, trebuie transpus în fiinţă, pentru a-i actualiza revelaţia conform scopurilor Vieţii care iese şi se întoarce la sine odată cu fiecare eveniment mundan, odată cu fiecare perspectivă umană. Or absolutizarea ştiinţei galileene şi falsa sa omnipotenţa duc tocmai la deturnarea scopurilor Vieţii, la angoasa mereu irezolvabilă a fugii de sine, la prezervarea inutilă a energiei Vieţii. Hiperdezvoltarea ştiinţei e tocmai calea prin care omul modern fuge de propria sa angoasă, căci intenţia de a cunoaşte fiinţa obiectivă a naturii independent de subiectivitatea care o cunoaşte şi care o aşază în condiţia obiectivităţii e cel puţin suspectă. „Proiectul galilean este cel al culturii moderne în ansamblul său în calitate de cultură ştiinţifică — ceea ce face din ea, la drept vorbind, nu o cultură, dacă aceasta din urmă este întotdeauna cultura vieţii, ci tocmai negarea sa: noua barbarie, a cărei cunoaştere specifică şi triumfătoare se plăteşte cu preţul cel mai ridicat, suprimarea de către om a propriei sale fiinţe“. Filosoful francez denunţă această „nouă barbarie“ prin practicile ei, adică prin modurile grosolane şi rudi­mentare în care viaţa e înfaptuită astăzi, faţă de rafinatele moduri anterioare (arta, religia, cunoaşterea). Hrana, îmbrăcămintea, habitatul, munca, iubirea, tot ce ţine de praxisul uman, astăzi, stă sub semnul incul­turii şi se postează în afara normelor vieţii. Etica moder­nă e, prin excelenţă, normativă tocmai pentru că a eliminat etosul, patosul trăirii, valorile originare ale vieţii, raportarea emoţională a subiectivităţii la fiinţă. Barbaria nu înseam­nă oprirea energiilor vieţii, lucru imposibil, ci, în locul unui firesc al manifestării şi al proliferării lor, o auto-negare a acestora, o respingere şi o inversare a lor. Blocându-i-se accesul la fondul fiinţei, fiecare nevoie rămâne, la rândul ei, blocată la jumătate, fără a-şi epuiza energia printr-o suferire finalizată într-o bucurie. Nimic nu-i mai este propus omului ca sarcină infinită la înălţimea şi pe măsura Energiei sale, întru sporirea de sine a Vieţii. Şi, cum venirea Energiei Vieţii nu încetează niciodată, ea se vede în imposibilitatea de a fugi de sine, lucru generator, în final, pentru individul modern, de angoasă şi de nelinişte crescândă.


La scară istorică, afirmă Henry, „incapaci­tatea unei civilizaţii de a-şi da sarcini pe măsura mijloacelor sale — mijloace ale vieţii — antrenează dezlănţuirea energiilor sale necontrolate şi, ca întotdeauna, moliciunea generează violenţă. (...) Nu un deficit incomprehensibil de energie, ci sporirea vieţii şi excesul său sunt cele care, din cauză că nu sunt asumate de individ, produc succesiunea de reporturi şi violenţa. Răul provine întotdeauna din Bine şi nu este un principiu exterior acestuia.“ În modernitate, dominată de ceea ce autorul numeşte „sistemul tehnicist“, viaţa se aruncă în afara sa pentru a fugi de sine, condusă de finalităţi pe care explozia mijloacelor de comunicare le-a îndepărtat de preţiosul şi irepetabilul patos al trăirii subiective.


Calul de bătaie al filosofului francez e televiziunea, văzută ca practica prin excelenţă a noii barbarii. Imaginea televizată porneşte din plictis, adică exact din dispoziţia afectivă în care se dezvăluie energia nefolosită şi tentaţia inacţiunii. Prelungindu-şi reflecţiile despre artă, M. Henry analizează impactul negativ al televiziunii pronind de la relaţia dintre percepţia imaginii şi conţinutul ei. Ca să suscite o atenţie reală, ca să fie valabilă în mod autentic, trebuie ca imaginea să rămână, pentru ca spectatorul să poată evalua, să-şi sporească inteligenţa şi sensibilitatea, să traducă manifestarea Vieţii. Doar temporalitatea întârziată e specifică obiectului cultural, care prelungeşte Viaţa rafinat prin acţiunea de contemplare. Dimpotrivă, o imagine înlocuită imediat de o alta umple un spirit gol, incapabil să zăbovească şi să evalueze, să trăiască in carne corporalitatea adevărului transmis. Televiziunea e, astfel, negarea oricărei estetici. Totul trebuie surprins pe viu, fără elaborare, fără pregătire, deoarece adevărul se reduce la brutalitatea faptelor, la instantaneu, la dispariţie şi la moarte. La auto-negarea vieţii, într-un cuvânt. Principiul e simplu şi e comun întregii jurnalistici contemporane: „Surprinse în filmul succesiunii lor sau în juxtapunerea lor pe pagina de ziar, aceste evenimente prezintă un caracter comun: incoerenţa. Luat în considerare izolat, fiecare dintre ele se rezumă la un incident punctual. Nu se înfăţişează odată cu el nici cauzele, nici efectele sale. A izola firul cauzalităţii sale, al finalităţii sale, al semnificaţiei sale, al valorii sale ar însemna a gândi, a înţelege, a imagina, a reda viaţa ei înseşi când se pune problema de a o elimina. Nimic nu intră în actualitate decât sub această dublă condiţie a incoerenţei şi a superficialităţii, în aşa fel încât actualul este nesemnificativul“. Televiziunea contribuie în cea mai mare măsură la proiectul de auto-negare a Vieţii şi de uitare a esenţelor, început de ştiinţa galileană şi prelungit de tehnicismul devenit scop în sine. Medicament-otravă al plictisului indivizilor, televiziunea le furnizează realitatea într-un flux ameţitor de evenimente disparate, amestecate aleatoriu şi total nesemnificative, pentru a-i transforma definitiv în fiinţe a-culturale, lipsite de forţă şi de discernământ, incapabile să mai perceapă complexele revelaţii ale Vieţii. Iar dacă Vieţii îi sunt specifice auto-conservarea şi auto-sporirea de sine, atunci barbaria e imposibilitatea Vieţii de a se suporta şi încercarea ei de a se debarasa de sine: în indivizi, în societăţi, în istorie.


Regresul, declinul şi ieşirea din cultură s-ar putea defini, în ultimă instanţă, drept „violenţa refuzului deliberat al vieţii de a fi ea însăşi“. „Caracteristica barbariei occidentului“, concluzionează M. Henry, „şi ceea ce îi conferă forţa sa formidabilă este faptul că acest refuz s-a înfăptuit nu împotriva tuturor formelor de cultură, ci în interiorul uneia dintre ele, cea a cunoaşterii. Şi am văzut în ce fel: în ce fel proiectul de a ajunge la o cunoaştere obiectivă a fiinţării naturale i-a determinat pe fondatorii modernităţii să excludă din această cunoaştere proprietăţile sale sensibile şi subiective — tot ceea ce comporta o referire la viaţă. Astfel, negarea acesteia, adică, la urma urmelor, auto-negarea sa căpăta înfăţişarea unei dezvoltări pozitive, cea a cunoaşterii şi a ştiinţei. Mascată de prestigiul rigorii, scoaterea din joc a subiectivităţii sfârşeşte prin a duce la devastarea planetei de către natura aservită tehnicii şi, atunci când aceasta este aplicată cunoaşterii omului însuşi, ca în noile «ştiinţe umane», la distrugerea pur şi simplu a umanităţii sale“. Conformismul social, politizarea comunicării, vulgarizarea culturii, dispariţia modelelor autentice, distrugerea rolului fundamental al Universităţii şi a educaţiei de tip clasic au făcut ca, în modernitate, singurii care au de spus ceva să fie cei care nu ştiu nimic, nu înţeleg nimic şi nu au nimic de spus. Cultura a intrat în clandestinitate şi s-a redus la „fraze scurte, lămuriri grăbite, câteva referiri pe care idivizi însinguraţi şi le comunică unul altuia când, cu prilejul întâlnirilor întâmplătoare, se recunosc ca purtând acelaşi semn“. Şi, desigur, finalul e interogativ: „Mai poate oare fi salvată lumea de unii dintre ei?“


Deloc facile, dar revelatoare odată ce lungile lor raţionamente au fost înţelese, cele şapte eseuri ale volumului lui Michel Henry se constituie într-un avertisment pe care autorul însuşi îl vede profeţind în pustiu. Noua barbarie e în plină desfăşurare şi, deocamdată, nimeni şi nimic nu o pot opri. Dacă ar exista măcar o conştiinţă a ei, s-ar face primul pas. Dar să nu uităm, ca procedeu barbar, modernitatea ultimă mizează pe aglutinarea inconştientă, pe nesemnificativ.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul