Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Diagnostic şi tratament

        Marian Victor Buciu


În Simptomele actualităţii literare (Biblioteca revistei „Familia“, Oradea, 2007), Ion Simuţ tratează – despre – anomaliile de după 1990 (în special din primul deceniu) şi depăşirea acestora în perspectiva a încă unui deceniu, după cele aproape două trecute. El nu pierde din vedere nici cuprinderea întregului.


Cum ne-am obişnuit să observăm, deseori criticul joacă rolul de Proteu disponibil şi adoptă postura de medic curant al unui domeniu identificat prin estetic. Manifestare, prin definiţie, a crizei, critica pare că se leapădă de sine. În fapt, ea „se adună“ şi îndepărtează literatura de impas, de încremenirile demersului artistic.


Ca şi Laurenţiu Ulici, dar nu în perspectivă generaţionistă, ci general istorică, Ion Simuţ observă trecutul şi scrutează viitorul, ca şi cum ar fi în posesia unui cifru gnostic. El constată că literatura română, lipsită de evoluţie organică (împotriva voinţei mitizante a lui G. Călinescu), înaintează defazat şi recuperator (urmând contemplarea elementară a lui E. Lovinescu) prin – aici apare contribuţia criticului şi istoricului literar orădean – relansări din 40 în 40 de ani. Observaţia sa istorică are acuitate, dar nu depăşeşte semnificaţia unei bizare periodizări endogene a creativităţii. E vorba doar de coincidenţa unor curioase (de)sincronizări regularizate. Ele nu se pot fixa la scara viitorului literaturii. Nu putem observa trecutul profetizând viitorul. Cu atât mai puţin va putea criticul accede la abducţie în domeniul istoriei literare.


Ion Simuţ nu lărgeşte cu totul cadrul evoluţiei literaturii române. El priveşte actualitatea, epoca definită general-istoric drept postcomunistă, prin raportare la ultimele patru decenii. Coincidenţă sau nu, gândeşte sub obsesia cifrei 4. A mai produs o observaţie care a fost reţinută – şi o reaminteşte în noua carte –, constatând existenţa, în cele patru decenii de literatură desfăşurată sub comunism, a patru literaturi: oportunistă, evazionistă, subversivă şi disidentă. În treacăt fie spus, această diversitate nu favorizează societatea totalitară? Spirit mai degrabă asociativ decât disociativ, Simuţ este mai atras de unitate decât de diversitate. Până la urmă echilibrat, nu este lipsit de naturale oscilaţii. Una dintre ele o avem aici. O remarc la modul interogativ. Poate fi literatura română unitară în ansamblu şi diversă tocmai ideologic şi chiar într-o societate închisă, monoideologică? Cei patru termeni (oportunism, evazionism, subversivitate, disidenţă), între care ultimii, nu mai puţin de trei, dintre ei conferă onorabilitate, au o identitate marcată şi remarcată. Ei nu au, însă, o acoperire deplină din perspectiva imanenţei politice şi estetice. Să explic rapid. Din perspectivă politică, dincolo de diferenţa dintre literatura diasporei şi cea naţională, comunismul are faze interdictive şi permisive. De aceste faze succesive şi variabile, nu doar literatura, în fapt nu doar toate artele, dar toate domeniile vieţii suferă sau profită, potrivit strângerii sau slăbirii şurubului, ca să reiau formula cunoscută a epocii. Vreau să spun simplu că, în totalitarism, tolerarea este tot o faţă a constrângerii. Faţa nu mai apare compact întunecată, dar pătată ici-colo, ademenitor şi înşelător, de lumină. Din perspectivă literară, putem spune la fel de direct, tăind nodul gordian, că avem o artă vie şi o artă moartă, mai mult sau mai puţin, aşadar în grade variabile, potrivit manifestării creatoare individuale. În comunism, contextul nu a fost omogen constrângător şi nici creativitatea constant deviată şi deviantă. Literatura vie a fost posibilă în mod realist, iar cea moartă a fost produsă de iluzie şi a generat ea însăşi iluzie.


Simptomele discutate de Ion Simuţ nu sunt descoperiri sau diagnostice personale. Au trecut prin numeroase cabinete critic-medicale. Şi au fost marcate în foi de observaţie deferite.


Literatura din comunism, s-a spus, a fost supusă unei negaţii. I. Simuţ se postează în categoria celor care cred că negaţia a fost „totală“. Există câteva cazuri, cele mai citate sunt cele ale lui Virgil Ierunca şi, îndeosebi, Ioan Petru Culianu. Negaţia „totală“ nu provine de la unanimitatea judecătorilor. După 1990, nu toţi sunt judecători şi inculpaţi, mai cu seamă în sensul că nu s-au întâlnit la acelaşi tribunal şi nu s-au supus aceluiaşi cod legislativ.


Am trăit în – să spun aşa – partide intelectuale tot ce rememorează Ion Simuţ. Cartea sa, o culegere de texte şi nu un studiu, strânge şi discută, cu o anumită sistemă, temele literare ale vremii. Să le rezum. Criteriile – politic, etic, estetic – au fost rediscutate, ca statut şi prioritate, cum era de aşteptat, cel puţin în principiu, liber. După interes şi posibilitate, am perceput emisii de judecăţi şi prejudecăţi. Opţiunile literare s-au di­fe­renţiat într-un fel mai evident, individualităţile s-au manifestat şi s-au asumat cu trăsăturile de personalitate creatoare şi morale de care au dispus. A fost suspectat sau negat adevărul estetic, ficţional, fiind promovat adevărul documentar. Statutul scriitorului s-a deteriorat. Breasla s-a risipit ca turma fără păstor. A apărut, după 1990, un naţionalism regionalist: fenomen canonic bazal. Cărţile, cu tiraj necunoscut, nu au mai pătruns într-un comerţ firesc. Premiile literare nu s-au dat după exclusivul criteriu estetic. (Decât după, ne spune criticul, anul 2005. Aşa fiind, nu ne garantează nimic că va fi la fel chiar şi la anul.) S-a intensificat întrebarea unde ne sunt cititorii. Şi nu doar cei de poezie. Au fost identificaţi, parţial, dar nu tocmai aceiaşi cititori, în opţiunea pentru literatura de consum. Totul apare, deci, atât de cunoscut.


Literatura trece, simptomele rămân. Vestea bună a criticului ar fi că ele nu se agravează. Constructiv prin fire şi voinţă, I. Simuţ vede tranziţia din primul deceniu postcomunist ca fiind prea întunecată. Riscăm să inventăm un nou „obsedant deceniu“ delimitat excesiv? Criticii, dar nu numai ei, şi creatorii în, aşa zicând, materie imaginară, au pus literatura pe o cale liberă, într-o criză generalizată de revitalizare. Boala literară n-a fost deplină şi nici lungă. Au existat şi alte „simptome“. S-a produs deschiderea unor forme literare şi închiderea altora. Diversitatea s-a întins cât a putut, alertând uniformitatea. Resincronizarea cu literatura societăţilor libere s-a produs atât cât a fost posibil. Am avut parte de imitaţie, emulaţie, tentative de personalizare. În privinţa scăderii numărului de cititori, ea mi se pare proporţional egală pentru toate genurile literare supuse esteticului. Cum să cred că fuga de lectură înseamnă citirea prozei în detrimentul poeziei? Dincolo de diferenţele şi dificultăţile de limbaj, care au distanţat întotdeauna proza, romanul, de poezie, faptul apare infirmat şi de o simplă logică a cantităţii. Consumi mai mult timp şi parcurgi mai multe cuvinte citind romane şi mai puţin citind poezie.


Nu se vede sau nu vrem să vedem că a existat şi linia lovinesciană a revizuirilor. Şi nu doar revizuirile, dar şi antirevizuirile au reprezentat un angajament propriu, cu implicaţii estetice şi extraestetice. Iar I. Simuţ notează, pe deplin avizat, că revizuirile lui E. Lovinescu au caracter personal, filosofic (relativism, scepticism), politic (liberalism), estetic (impresionism, modernism, mutaţia valorilor estetice). Chiar „nimic nou“ (p. 54) să nu găsim în divergenţele notate dintre Gheorghe Grigurcu şi Eugen Simion? Nu decelez acest simptom grav. Mai degrabă descopăr diferenţe chiar la nivel individual. Istoricul literar postcomunist N. Manolescu a anunţat că nu va prelua nici un rând din textele criticului N. Manolescu din perioada comunistă. Dincolo de fixări şi permutări nefireşti, valorile se supun mutaţiilor prin receptare nu doar contextuală, dar şi individuală, lectura repetabilă nefiind posibilă.


În volum avem şi situaţii în care criticul, dominat de un fel de mansuetudine, polemizează, la limita nestăvilită a pamfletului. S-a asprit, iată, şi limba sa, a unuia pentru care cuvintele sunt ţinute în minte atât cât se cuvine ca, odată slobozite, să fie în ordine. Limbajul, răscolit de provocator, capătă atunci o maximă directeţe: „prost“, „canalie mică“, notează el despre coordonatorul unui dicţionar al mişcării echinoxiste clujene. Bag seamă că atunci limbajul ardelenesc primar emană, sintactic, într-un mod natural: „Ca să te ştii juca frumos…“ (242) El reacţionează la o acuză imbecilă, ba chiar constată „paranoia, comună, după cum bine ştim, tuturor disidenţilor“ – în sesizarea disidentei Doina Cornea despre informatorul la Securitate E. Uricaru (101). Din prietenie ori alianţă, reia o altă idee publicistică excesivă a momentului, aceea că, în 2005, noii stalinişti sunt disidenţii.


Doar o istorie literară scurtă de numai două secole şi derulată preponderent neautonom creează iluzia că „Răsturnările de ierarhii estetice sunt simple iluzii, întreţinute de răsturnările din ierarhiile de tip politic.“ (30) Ion Simuţ crede că urcarea în top a lui Bacovia ar fi o excepţie. Mai întrevede alte două excepţii, pentru o epocă apropiată: Doinaş şi Caraion. Când face liste, devine şi mai permisiv, dacă nu şi oscilant. Nu mă refer, aşadar, la eşecul recanonizator al lui Al. Muşina, pe jumătate artificial, de aceea neconvingător, de altfel asumat, autocritic, de Simuţ însuşi, autor a doua volume în colecţia Canon a Editurii Aula.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul