Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Capete răsucite la Unchiul Vania

        Mircea Ghiţulescu


Festivalul Uniunii Teatrelor Europene (UTE, al cărei preşedinte în exerciţiu este compatriotul nostru Alexandru Darie, directorul Teatrului Bulandra) s-a desfăşurat în paralel cu Festivalul Naţional de Teatru care tocmai s-a încheiat, dar va continua până la jumătatea lui decembrie. Un segment din Festivalul UTEl este alcătuit din trei spectacole de Andrei Şerban (Spovedanie la Tanacu, Unchiul Vania şi Lear). Cu un constant apetit oratoric, ca şi cum nu ar fi de ajuns ce ne va spune în cele trei ore şi jumătate de spectacol cu Vania, Andrei Şerban ne previne să nu schimbăm impresii în timpul spectacolului, pentru că „este unul care nu se reproduce ci se reinventează de fiecare dată“. Aşa şi este: marele regizor foloseşte tot spaţiul sălii de spectacole de la Teatrul Odeon, inclusiv lojile şi balcoanele, scena şi culisele, un spaţiu care nu se potriveşte întocmai cu cel de origine (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca). Cu o juvenilă predispoziţie spre contestare, specifică celor care nu şi-au găsit încă drumul, stilul, adevărul, Andrei Şerban pare, în prima parte a spectacolului cu Unchiul Vania de Cehov, un debutant care vrea să epateze, asemenea lui Kostia Treplev, dramaturgul începător din Pescăruşul de acelaşi Cehov, pe care acelaşi Andrei Şeban l-a pus în scenă cu atâtea înţelesuri la Sibiu. Începătorii geniali nu sunt contestatari, ci negativişti. La ei totul este invers. La fel şi în acest caz: sunt inversate locurile şi răsturnate perspectivele. Scena a devenit sală de spectacole şi sala a devenit scenă. Unchiul Vania s-a îmbătat şi a căzut printre scaunele din sală, Serebreakov şi Elena Andreevna pozează, undeva, pierduţi în zarea balconului de la Teatrul Odeon, Astrov moţăie la capătul rândului al treilea şi aşa mai departe. Exerciţii periculoase de acrobaţie „la balustradă“ execută servitorul Efim interpretat de Ferenc Sinko (sau Attila Orban, nu se ştie cine a jucat în seara cu pricina), încercând să transporte pe marginea balconului o ceaşcă plină cu ceai. Dar actul întâi se încheie repede, spre uşurarea noastră, cu un lung tango argentinian în care „bărânul“ Serebreakov, soţul mai tinerei şi frumoasei Elena Andreevna, cucereşte toate femeile din casă, inclusiv pe bătrâna mamă a lui Vania. Nu numai în acest moment cheie, cu care se termină actul întâi, dar pe tot parcursul spectacolului, actorul Joszef Biró va fi centrul atenţiei, deşi cel mai titrat actor din spectacol nu este el, ci interpretul lui Vania, actorul András Hatházi, premiant multiplu. Dar Jozsef Biró are nişte apariţii fumigene irezistibile, caracterizate prin­tr-un cabotinism de mare clasă, care este sută la sută al personajului. Într-adevăr, Serebrea­kov nu este chiar atât de bătrân cum decla­mă, din gelozie, „unchiul Vania“, dar are o mare nevoie, grav ameninţată, de iubire şi compasiune. Tocmai este pe punctul să devină, din cauza vârstei, „omul care nu se mai suportă pe sine“.


În următoarele trei acte Andrei Şerban devine cu adevărat reformator şi tratează piesa cu o energie realistă ieşită din comun. Orice dulcegării sunt excluse, rănile închise se deschid şi conflictele latente se aprind la orice scânteie. Tot ce spunea Cehov în surdină şi, uneori, aproape de neînţeles, devine fără echivoc. Textul este redus la patrulaterul amoros Elena Andreevna-Serebreakov-Vania-Astrov şi cele mai tari scene sunt asalturile lui Astrov şi ale lui Vania asupra Elenei Andreevna. Unele se petrec chiar sub ochii soţului, dar Serebreakov cunoaşte prea bine „lenea de plantă“ a Elenei pentru a reacţiona. Celelalte personaje par a fi temperamente pasionale, sufletul slav se răzvrăteşte în cele mai neaşteptate împrejurări, chiar în cazul blândei Sonia, fiica lui Serebreakov îndrăgostită de doctorul Astrov, ca şi Elena Andreevna. Anika Pethő (Sonia) este tot ce se poate mai cehovian prin jocul ei în contrast, prin felul ei de a afirma şi a retrage instantaneu afirmaţia, de a păcăli publicul într-un mod foarte complicat în care plânsul se îneacă de râs. Momentele Soniei sunt şi momentele în care drama trece pe negândite în comedie, aşa cum Cehov însuşi a dorit. Costumele albe şi umbreluţele dantelate au fost abandonate, micile drame se îneacă în vodkă şi se stropesc cu noroi. Imola Kézdi aplică o schemă arhicunoscută („femeia fatală“) în Elena Andreevna, dar Zsolt Bogdan este complex şi himeric în doctorul Astrov. Oricum, toţi ne duc exact acolo unde a vrut autorul: să asistăm la o iremediabilă dramă a ratării. Sigur, Andrei Şerban continuă şi în următoarele trei acte să se joace cu publicul, să-l manipuleze, să-l aşeze cu mâna lui pe nişte scaune pe care tot el dă ordin să fie mutate un metru mai în faţă sau mai în spate. Schimbă spaţiile de joc, spectatorii rămân în scenă laolată cu actorii de data asta, dar în alte poziţii, acţiunea se desfăşoară alternativ, uneori simultan pe mai multe spaţii de joc, spectatorii înebuniţi îşi răsucesc capetele să prindă şi pe Vania când trage cu pistolul, şi pe Elena Andreevna când se sărută cu Astrov, şi pe Sonia care îi pândeşte. Pare că, după ce a terminat lucrul cu actorii, spectacolul nu s-a încheiat, pentru că urmează lucrul cu publicul, mult mai pasionant pentru Andrei Şerban.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul