Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Lupul din subconştient ajunge la saturaţie

        Horia Gārbea



Viorica Răduţă


Viaţă de apă de uscat


Casa cărţii de ştiinţă, versuri



Primirea de care prozatoarea, poeta, criticessa Viorica Răduţă s-a bucurat īn Uniunea Scriitorilor, īn acest an, este negreşit una dintre cele mai justificate. Ani lungi de lucru īn semi-anonimat ca profe­soară de limba şi literatura noastră s-au răzbunat printr-o revărsare care a cuprins deodată volume īn multe genuri literare, publicate la edituri diferite şi nu fără prestigiu precum şi elogii meritate din partea criticii specializate īn receptarea de primă-instanţă. Aceasta a recunoscut originalitatea indiscutabilă a versurilor, ineditul prozei şi, pīnă la un punct, bizareria eseurilor. La Viorica Răduţă nimic nu e simplu şi ne amintim cu fiecare pagină că viaţa este, īn ciuda ipotezelor mecanicii clasice, profund neliniară. Modul uşchit de-a spune poveşti complicate o singularizează pe Viorica Răduţă. Singurul inamic īn sare să se opună scriiturii sale este ea īnsăşi. Multiplicarea excesivă a textelor de aceeaşi factură poate crea, după şocul delicios al ineditului, sastisirea de formulă. Ea poate să apară la cititorul oricīt de indulgent. Chiar Viorica Răduţă are un vers īn care subconştientul, vorba ei, o trădează: Lupul din subconştient ajunge la saturaţie. Amintind prin fracturarea sintaxei şi logicii de pomele de īnceput ale lui Liviu Ioan Stoiciu, poezia Vioricăi Răduţă e sinceră, are fior: din colţul Catedralei se vede moartea de la 1/ nu ştiu ce aşteptam cīnd cerşetorii se amestecă patru/ femeia suflă īn pungă ei şi-o dispută suflă īn pungă şi/ buza de sus e galbenă mai ales gura ei īi atrage turnată/ pe faţă... Contorsionarea şi suprapunerea, īn viteza gīndirii, a unor direcţii divergente ale īnţelesului pīnă la a deveni, din afară, de neīnţeles, are un anumit farmec. El se diluează īnsă şi e ameninţat cu dispariţia cīnd procedeul se repetă execsiv şi nu merge mai departe, către o minimă clarificare, ba chiar īşi propune disoluţia totală a sensului. Din poem rămīn numai aşchii sintactice care duc lupul, ba chiar varza şi capra din (sub)conştient spre saţietate. Viorica Răduţă se află īn punctul īn care trebuie să schimbe ceva.



Aurelia Marin


Albul miresei care se vedea īn oglindă Editura Vremea, poezie



Există poeţi care īşi asumă un aer atemporal ce poate părea cunoscătorilor anacronic. Orgoliul de a scrie o poezie personală, nealiniată la main-stream şi deci, posibil, ferită de caducitate īnlocuieşte cealaltă formă de vanitate: de a lupta cu armele de ultimă modă pentru a cuceri laurii īn arena principală şi īn turniruri la zi. Nu cred că un cititor caracterizat prin măsură trebuie să opteze īntre cele două formule, ci doar să recunoască reuşitele care pot apărea din ambele categorii. Aurelia Marin se īncadrează indiscutabil primei mulţimi. Ea ştie, evident, cum se construieşte poezia şi care sīnt procedeele la modă, aşadar cele care, īn accepţiunea ei, trebuie ocolite sau utilizate numai ironic. Poeta nu clamează dreptul la individualitate şi oroarea īnregimentării, ci o subliniază discret, căutīnd să convingă de faptul că ideea şi eventual simţirea īşi găsesc expresia verbală cea mai potrivită īn ignorarea oricăror retorici prefabricate. Īn realitate, orice discurs liric este tributar altuia. Dar delicata prefăcătorie a luării lucrurilor de la capăt are un indiscutabil efect estetic atunci cīnd este făcută, ca la Aurelia Marin, cu măsură şi eleganţă. Polemica poeticii sale este implicită şi ar putea fi sintetizată astfel: „Trăirile individului sīnt unice, dar cuvintele limitate numeric. Nu contează că spun ce s-a spus, cītă vreme spun ceea ce realmente simt“. Īn moduri mai subtile, uneori de un lirism prea parfumat, poeta īşi pledează dreptul la anacronism şi la voluptatea unor scenarii somptuoase, cu tentă onirică. Preţiozitatea excesivă mai taie din pofta cititorului, dar nu-l poate abate de la ideea că are īn faţă chiar poezie. La īnceput ai rīs arătīn­du-mi oglinda/ să văd cum vom trăi fericiţi / pīnă la adīnci bătrīneţi –/ credeam că iei īn derīdere caznele sufletului meu subţiat...



Gheorghe Dobre


Devoratorii de iluzii


Editura Helis, poezie



Natura va nota undeva/ acest mic eveniment/ mutīnd albiile cītorva rīuri,/ dīndu-mi un şirag de zile/ uscate ca nişte scrumbii/ va susţine că scriu/(anacronică situaţie)/ poezii cam triste/ şi cam prea triste/ şi cam prea fără niciun dumnezeu/ adică fără o filosofie īnaltă. Puţini poeţi sīnt capabili de o „autocritică“, aşa cum se spunea cīndva, atīt de severă. Poemul Tragerea pe xerox, din care am citat, este numai unul īn care Gheorghe Dobre īşi manifestă scepticismul īn privinţa destinului propriei poezii. Cīnd nu o face, e şi mai periculos: Nopţi de vis/ pierdute-n zăpezi. Devorator de iluzii, poetul perseverează, īn ciuda īndoielii: apoi să pleci/ gīndind/ că vei găsi/ totuşi/ ceva/ pe cineva/ care să-ţi confirme/ că exişti. Versurile centrate sīnt specialitatea liricului originar din comuna Ion Roată, Ialomiţa (tras, ca să zic aşa, pe Ion Roată, nu doar pe xerox), şi dau paginii aspectul unei caligrame abstracte. Ceea ce uneori īntrece īn expresivitate conţinutul. Autorul e şi director al revistei Helis, cetate dacică cu situare discutabilă īn zona Ialomiţa-Dunăre, īncă o iluzie devorabilă. Iată că Gh. Dobre a găsit aici pe cineva care să-i confirme existenţa. Dar nu mai mult.



Cornel Galben


Personalităţi băcăuane


Editura Corgal Press, dicţionar



Numele editurii cu iz de pastă de dinţi ascunde, v-aţi dat seama, īn acronim, numele autorului. Īn cuvīntul īnainte intitulat Al doilea argument, Cornel Galben aduce un... argument stupefiant. Tot inevitabil, am fost nevoit să renunţ la foarte multe nume, unele de rezonanţă naţională şi internaţională cum sunt, de pildă, cele ale prozatorului George Bălăiţă şi matematicianului Solomon Marcus. Să vedem de ce era inevitabil. Īntrucīt īn absenţa datelor solicitate (?? n.n) am considerat că profilele lor nu sunt suficient de bine articulate. Ţineţi-vă bine! Deci omul cu nume de cartonaş i-a scos dintre personalităţile băcăuane pe G. Bălăiţă şi S. Marcus pentru că n-a avut chef să intre pe internet, să deschidă un dicţionar de literatur㠖 sau măcar de matematici pentru al doilea – ca să le articuleze profilul. Apar īn schimb Viorel Alecu (scriitor?), Radu Crişan (poet??) Alexandru Dumitru, alt poet! Cu ei, Silvia Ghelu - actriţă mīnuitoare, Dumitru Dan – globe-trotter (frumoasă meserie, parol!), Nicolae Ghika-Comăneşti – prinţ (nici asta nu e rea), Tatiana Călin – educatoare. Se vede treaba că īn Bacău sīnt multe educatoare, dar personalitate băcăuană e doar una. Pe coperta a patra e o imensă, amănunţită bio-bibliografie a autorului. Astfel, personalităţilor li se adaugă şi Cornel Galben, laureat al premiului pentru sonet al revistei Revanşa şi cetăţean de onoare al oraşului Michina din Japonia. Surpriza este că un Google īntreg nu dă nicio referinţă despre vreun oraş sau cătun Michina, īn Japonia sau aiurea! Deci putem presupune, pīnă la proba contrarie, că este un oraş imaginar, precum Castalia, zămislit de fantezia fertilă a domnului Galben, care are īn comun cu Japonia doar culoarea numelui. Probabil domnul cu pricina e unicul ei cetăţean. Deocamdată, cu dicţionarul, dl. Galben s-a cam făcut cetăţean de dezonoare. Dar aş paria un galben contra un leu hīrtie că nu-i pasă, ba chiar e mīndru de lucrarea sa.



Titi Damian


Umbra


Editura Omega, roman



Lui Florentin Popescu, din cīte scrie pe coperta a patra, i-a plăcut acest roman la care, după datarea din final, am aflat că autorul a lucrat vreme de 15 ani. Eu aş fi mai rezervat, pentru că volumul de peste 350 de pagini pleacă de la o premisă care face multe victime. Aceea că simpla relatare pe hīrtie a unei īntīmplări o transformă īn literatură. Nu e deloc aşa. O faptă banală, tăierea unui salcīm de pild㠖 căci unii au găsit īn scrisul lui Titi Damian urmele unei filiaţii dinspre Marin Preda – poate deveni literatură cīnd este povestită cu harul care creează tensiune. Şi mai ales cu un stil care īl defineşte pe autor. Acelaşi episod, descris īntr-un proces verbal, nu are nicio semnificaţie. Asemenea truisme īţi vine să le repeţi la neasfīrşit cīnd citeşti modul greoi, exasperant, īntunecat de confuzii, dar şi „īnflorit“ cu horbote „stilistice“ fără rost īn care se exprimă realismul lui Titi Damian. Plus filosofări gen: Destinul nu iartă, e mai ascuns chiar decīt Dumnezeu. Nimeni nu l-a văzut, nimeni nu l-a pipăit, nimeni nu l-a auzit. Nu poţi să nu deplīngi oamenii care se leagănă īn iluzia că, scriind astfel, fac literatură. Autorul mai e şi profesor de romānă, ceea ce agravează impactul faptelor comise: e clar ce pot īnvăţa elevii că ar fi literatura de la acest ins. Ne indignăm de-alde Gigi Becali, dar rămīnem indiferenţi la păcălicii care sīnt lăsaţi să urce la catedră. Literatură? Nu! Această formă de zădărnicie şi minţire de sine face oricare cititor al nocivei maculaturi să penduleze īntre milă şi un puternic sentiment sartrian.



Nicolae Teoharie


Camera de concert


Editura Helis, poezie



Poezia lui Nicolae Teoharie este plină de şmecherii, de poante. Toate īnseriate sub formă de text foarte grav. Efectul pe care scontează autorul este deghizarea ghiduşiilor sale īn īnvelişul unei solemnităţi sau al unui lirism pur. Jocurile pornesc din titlul care inversează banala sintagmă concert de cameră. Nu ştim dacă oribila copertă a volumului e tot o poantă a autorului sau vine din indiferenţa condamnabilă a editorului. Poetul īmbracă nonşalant, dar ghiduş cămaşa (şi vesta) orgoliului īn urma lui Radu Stanca: Dacă aş vrea mi-aş īncălţa cei o mie de ochi/ cu cele o mie de picioare/ pe care le ţin īn īntrebare... Femeile īşi lăsau aşteptările pe nisipul inimii mele./ Nu aveam timp să văd cīt sīnge īmi curge prin nări. Sau, īn alt text: N-ai de unde să ştii/ cu ani īn urmă o stradă a focului/ ducea direct īn sīngele meu īncins. ...Hai, cīn­tă-mi, căpitane!/ Aţipind īn timpane/ tăceri tibetane/ aud. Pe fragmente, toate aceste īnscenări fals grandiloc­vente din spatele cărora autorul ne face cu ochiul trezesc simpatie şi multe sīnt chiar ingenioase. Adunate şi tescuite īntr-un volum relativ masiv pot crea o uşoară plictiseală. Din cīnd īn cīnd, poetul mai greşeşte şi se ia īn serios, ceea ce, la tipul său de retorică, nu se face! Nicolae Teo­harie se lasă fără grijă sedus de sonorităţi şi propria ingeniozitate, ca pătimaş al formulei adoptate, dar nu vrea, evită sistematic să se īntrebe dacă nu cumva toate căutările sale ar trebui să fie convergente spre „ceva“. Cu materialul lui, găsirea unei finalităţi i-ar fi tare prielnică şi l-ar ridica efectiv la poezie.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul