Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Doi poeţi adevăraţi

        Dan Cristea

Simbolistica oglinzii (reflectare, de­du­blare, alter-ego, iluzie, minciună, dar și metaforă a artei sau a morții) e folosită de Bucur Demetrian într-o ingenioasă și convingătoare punere în scenă a ipostazelor poeziei și ale poetului. Modurile de adresare sunt diferite. Astfel, în primul poem al cărții (Lovitura de bici) autorul vorbește cu sine, cu un alter-ego sau cu un interlocutor, sugerând prin începutul poemului (“ai citit”) o adaptare a celebrului incipit mallarméan, scris la persoana întâi (“j’ai lu tous les livres”), din Brise marine: “ai citit dând pe gât/ băutura zilnică/ captiv pe corabia spartă/ față în față cu viermii orașului/ cu șopârlele trândave/ și șobolanii aruncați ca un scuipat în/ burta flămândă// față în față cu vidanjorii/ scormonitori în/ fundul gurii/ de unde pornește cuvântul// apoi beau votcă rachiu vin ieftin/ cad în mocirlă/ la culcare primesc/ lovitura de bici/ pentru ziua de mâine”. Așadar, poemul ne propune ipostaza poetului dedicat cărții și bibliotecii, dar prizonier al cotidianului și al unei situațiii ingrate, confruntat nu numai cu ordura orașului (în altă parte putem citi “haznaua urbană”), dar și cu cei care îi siluiesc ființa, existența personală (în altă parte, aceștia constituie “haita semenilor/ guri îndreptate spre jalnica biografie”). Notam, cu alt prilej, că Bucur Demetrian scrie o “poezie despre condiția poetului în orașul de provincie, dar și în lume”. Observația mi se pare exactă și pentru volumul de față, cu adăugirea că tonul poemului s-a schimbat în genere, transformându-se într-unul polemic, net și decis, care înlătură de la sine vechi (și cam injuste) caracterizări critice pivotând în jurul reținerii, discreției și blândeții expresiei poetice, legate de o așa-zisă “sensibilitate crepusculară”.


Dacă poemul precedent, amintit mai sus, are forma unei interpelări, în Lecția este evocat un el în rol de magistru într-ale poeziei: “el m-a învățat să merg/ prin ceață ca un orb/ prin bibliotecile lumii/ mi-a arătat coperțile aurite/ câteva cărți moarte/ înconjurate de țesătura/ păianjenilor// și mi-a spus că e/ o necuviință să-ți amintești lumea/ în carne și oase/ să arunci silaba defunctă/ în noroiul drumurilor/ și mi-a spus că picătura/ de aur e trupul meu/ arzând la fiecare răscruce”. Avem aici, evident, o pledoarie pentru sursele superioare, spirituale ale poeziei, al cărei limbaj nu se confundă cu limbajul comun. Poezia e negativul vieții, căci unde începe poezia sfârșește realitatea. Poetul moare și reînvie cu fiecare poem pe care îl compune. În poemul Spre alte poetici, “lecția” mallarméană e și mai vizibilă: “și răsăritul în fața ferestrei/ o bătaie de aripi/ de evantai/ Mallarmé învață primele sunete/ desprinse de lucruri/ lebăda/ desfide/ lecția de poetică// în cartea veche el privește/ oglinda/ preschimbată în cioburi/ în locul cărții/ lumea în destrămare/ fiarele ruginite și catedrala/ de carton/ cu turnuri și petale de scrum/ cu moartea care vine/ pudrată ca o mironosiță”. Confruntată cu lumea ideală, simbolică a Cărții, lumea reală se arată poetului sub spectrul risipirii și al desacralizării. Infernul se deschide chiar de la ușa creatorului.


O altă ipostază a poetului poate fi cea oferită de imaginea bacoviană din Drumul spre casă: “ te întorci sau uiți/ drumul spre casă/ ca o moară stricată/ repeți câteva vorbe/ și te îmbeți la crâșma/ de la marginea orașului// duhnești a votcă/ animal înghețat/ te întorci sau uiți/ drumul spre casă”. Din aceste exemple, ca și din altele, se poate remarca faptul că Bucur Demetrian caută să esențializeze câteva atitudini poetice în raporturile acestora cu viața și realitatea, cu limbajul și biografia, cu lumea și nelumea. Iată câteva din relațiile, din dialogurile particulare ale poetului cu “oglinzile” cu care se simte confruntat: “spui că te ascunzi de glasuri murdare/ vorbești cu oglinda sora ta/ geamănă/ vorbești cu balta care te cheamă/ în vârtejuri/ în scări nesfârșite/ vorbești cu lume asta din care/ ai ieșit ca dintr-o plasă/ de sârmă ghimpată”. Lumea poeziei este, pentru poet, altceva decât “lumea în carne și oase”, constituind o transpunere a realului în irealitatea unei concepții. În același timp, autorul pledează pentru un lirism impersonal, al măștilor (“masca mea purtată/ mersul șchiopătând pe foaia subțire”), căci, om al metamorfozelor, poetul își schimbă chipurile în oglinda poeziei, manifestându-se ca o ființă plurală, a cărei esență stă în capacitatea de a fi sensibilă la orice durere și la orice suferință: “el este pictorul fratele fiul/ chipul meu în care/ intru în fiecare zi/ trecătoare/ el este inima mea/ străbătând celelalte inimi/ paginile albe culorile// pe pânză liniile/ trase în fiecare zi/ ca o pagină de jurnal/ bucată de carne jupuită/ ca un autoportret/ privit cu alți ochi/ cu altă durere”.


Profesând o poetică a idealului care survolează infernul terestru (“dar inima mea se despică/ și de acolo îngerii/ ating viorile/ deasupra apelor mirosind a sânge”), o poetică a versului care se hrănește din ceva ce nu există (“sorbind aerul rămas/ pe fundul mării/ pe buzele înecatului”), o poetică a despersonalizării (indiferenței), a esenței și distanței (“el vede lumea prin sticlă/ ca orice început/ și sfârșit”), Bucur Demetrian ne convinge îndeosebi în poemele care fac loc viziunilor contrastante, oximoronice, în stare să țină în balanță pozitivul și negativul, realitatea și irealitatea, partea văzută și cea nevăzută a lucrurilor. Astfel, oglinda (poezia) prinde în aceeși ramă “lumânarea aprinsă și fumul celei stinse”, “ghilotina din sala de concerte a orașului”, “rămășițele trupului” și “tija de crin” care îmbrățișază aerul, “partea văzută a nufărului brațul înotătorului îndreptat spre mal” și “mâinile înecatului răsucindu-se ca iedera în adânc”, “lovitura păsării cu aripa smulsă” și “firida prin care/ lumina țese/ pânza în aburul dimineții”. Dintr-o asemenea perspectivă, puternică în sugestii, poetul își contemplă și propria viață: “viața asta cu miros de zdreanță/ de baltă stătută/ se înfige până la prăsele/ și buzele ei vineții/buze de mort de hoit/ atât de aproape// viața asta ca o lumânare/ și uleiul un râu auriu/ un lujer sprijinind poticnelile/ bătăile stricate/ ale inimii/ ale ceasului/ din centrul orașului// velierul meu putrezește/ ca o zdreanță/ pe o baltă stătută” (Velier putrezit).


 


Cu ultimele sale volume de versuri, Ștefan Ioanid și-a pus la punct un mecanism extrem de sensibil de a-și comunica, la modul imaginar, interioritatea, prin care înțelegem cortegiul senzațiilor și al percepțiilor, evenimentele, ca și mișcările, lente sau confuze, ale spiritului. Scurte poeme-notații, dispuse în felul jurnalului intim, dau seama de o conștiință poetică gândind la poezie sau la cuvinte, conștiință care visează și imaginează, care înregistrează mărunte fapte de existență și gânduri răslețe ori care se cufundă în amintire și în reverie. Totul ar putea să pară, la o primă și superficială vedere, un soi de divagație, dacă nu am fi atenți la calitatea admirabilă a frazării, la știința și precizia nuanțelor, la frumusețea contrastelor dintre lucruri și idei, prezente în poem, la construcția de mare rafinament care unește zonele vieții sensibile de planurile superioare ale vieții spiritului. Ștefan Ioanid știe, de pildă, să sugereze, într-un mod original și cu o remarcabilă economie de mijloace, relații care sunt, în fond, foarte complicate. În loc de o “transcendență goală”, poetul ne oferă, în acest caz, momentul umplerii cerului de omenesc: “În seara aceasta afară/ era un cer foarte clar și foarte uman/ se vedea că cineva locuiește acolo”.


Momente esențiale, precum nașterea și moartea, sunt implicate în înseși metaforele poetului. Acesta gândește cuvintele ca pe “niște domuri umede” sau privește, într-o zi de ianuarie, “constelații umede/ care nu se născuseră încă”. Întunericul este locul ”unde se nasc cele mai clare concepte”. Florile căzute ale caisului sunt asociate morții: “După ploaia de azi noapte/ toate florile caisului/ din fața terasei au căzut/ era acolo o splendoare a morții/ pe care nu am înțeles-o mereu”. Într-un mod asemănător, prezența morții e sugerată prin componentele universului mărunt: “Astăzi am pus în bibliotecă/ freziile moarte ieri// freziile au întotdeuna cele mai frumoase cadavre”. Conceptele sunt adeseori translate prin apelul la scene din spectacolul ciclic al naturii: “Poezia scrisă ieri/ trebuia să fie alta:/ dimineața ca în fiecare zi/ am ieșit cu bestia la plimbare/ vișinul japonez din fața terasei înflorise era/ de o frumusețe înfricoșătoare/ pe care nu am să o pot/ descrie niciodată// lucrul acesta pentru un poet/ este dovada cea mai pură/ că poezia este ființă”. Reflecțiile despre poezie, care ocupă un spațiu însemnat din notațiile lui Ștefan Ioanid, nu trebuie considerate atât în regimul ideilor, cât mai degrabă sub cel al metaforelor, din componența cărora nu lipsesc anume doze de umor și gândire paradoxală. Poetul pretinde astfel că nu scrie poezie, ci doar descrie poezia. În acest sens, el se vede pe sine ca pe un “elitist”, care descrie poezia ca pe un obiect spiritual/ ca pe o monadă senzitivă”. Ștefan Ioanid visează totodată la un poem perfect, care ar fi “poemul dintr-un singur cuvânt”, constatând totuși că “poetul scrie mereu aceeași carte mereu neterminată”. Poezia nu s-ar naște dintr-un preaplin, ci, dimpotrivă, dintr-o “pseudo-inexistență a ei”, căci scrisul, care ține de natura irealității, se declanșează din negativitatea lui, atunci când nu scrii sau nu știi ce să scrii. Într-o metaforă complexă, poetul își definește poezia “ca pe o spadă rece și înmiresmată/ plină de propriul meu sânge// în definitiv de propria singurătate”


 


Bucur Demetrian, Bărbați în fața oglinzii, Editura Ramuri, 2008, 71 de pagini


Ștefan Ioanid, Subteranele Fundației, Editura Paideia, 2008, 79 de pagini

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul