Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cum dăm jos statul?

        Octav Eugen Popa


Curzio Malaparte a avut ideea, dacă nu chiar îndrăzneala, să ridice în scris privirea din mulţimea abulică a Europei interbelice. Fără îndoială, nu a fost singurul. Dintre principiali, câţiva ar putea spune că n-ar fi fost nici cel mai în măsură să o facă. Prozator modest, dar jurnalist puternic, dramaturg anonim, dar diplomat iscusit, tânăr fascist şi apoi comunist spre sfârşitul vieţii, imaginea lui Malaparte (un pseudonim sfidător, „un Napoleon în răspăr”) nu este deloc măgulitoare. Această carte ar fi trebuit scrisă în tomuri, ar spune posteritatea, de pe soclul unei ştiinţe împânzită cu note de subsol şi legată în ediţii de colecţie cu firele trainice ale paradigmelor. Autorul a ales simplitatea. A fost singurul care a avut curajul să o facă.


„Prima carte apărută în Europa împotriva lui Hitler”, ţine editura să adauge pe copertă sub titlu. Să fi funcţionat, poate, ca şiretlic promoţional, însă o aşa etichetă este cât se poate de neavenită. Dacă Malaparte reuşeşte ceva neaşteptat, este aceea de a redacta fără diatribă, de a desena contururi politice cu rigla, fără haşuri menite să nuanţeze sau să scoată în relief. Autorul calcă ferm, însă extrem de atent.


Teza autorului despre lumea modernă are ceva din Lord of the Flyes, celebrul roman alegoric al lui William Gol­ding: în momentele de răscruce, când state tinere – ca băieţeii din poveste, „se-apucă” de guvernat, fiecare fuge înspre sceptrul puterii dornic să predice de undeva de sus lecţia autorităţii. Dar acest maraton, aparent dezorganizat, este parcurs după reguli nemiloase, iar oricine refuză să-şi înveţe lecţia va pierde. Nu întâmplător, răsturnarea guvernărilor este o tehnică. Ea se bazează pe formule exacte, indiferente la climat socio-politic, aşa încât oricare ar fi variabilele, rezolvarea este aceeaşi. „Pentru a prelua puterea într-un stat modern, îl citează autorul pe Troţki, este nevoie de o trupă de asalt şi de specialişti”.


Napoleon Bonaparte încearcă în 1799 „lovitura de stat liberală”, păstrarea impresiei de legalitate în faţa Corpului Legislativ, se imaginează preşedintele republicii încoronat cu stimă de parlament şi Consiliul Celor Cinci Sute. Mai mult, el exclude masele din programul revoluţionar şi programează totul ca o firească schimbare de funcţii: parlamentul, constrâns de armată şi de prestigiul lui Napoleon în rândul maselor, va legaliza lovitura de stat fără violentări suplimentare. Realitatea îl va desminţi. Anul VIII, 18 Brumar, după calendarul „republican” avea să fie o „o lecţie de tactică revoluţionară” predată involuntar de cei care îi rezistau. Cu alte cuvinte, prima regulă: puterea nu poate fi desfiinţată pe terenul legalităţii, a face ceva prin definiţie contra legii şi în acelaşi timp sub aripa ei este imposibil. Fără Sieyes, cel care a pregătit adevărata lovitură de stat din umbra lui Napoleon vrăjit de posibilitatea legitimităţii, lovitura ar eşuat ridicol.


Alt exemplu: episodul Kapp-Bauer din anii 1920-1923 ai Republicii de la Weimar. Ameninţată de trupele generalului Luttwitz, fidele lui Wolfgang Kapp, Berlinul se pregătea să cedeze puterea unui dictator de dreapta. Metoda clasică de rezistenţă în faţa eventualelor lovituri de stat, reacţia poliţiei, n-a mai fost nici măcar pusă în aplicare, şansele de izbândă fiind iluzorii. Guvernul Bauer s-a văzut dat jos de către revoluţionari. Punctul slab al noului guvern era tocmai arma cu care cucerise puterea: aparatul statal era atât de slab gândit, încât oricine „va reuşi să oprească acel angrenaj, sau măcar să-i împiedice funcţionarea, va lovi drept în inimă conducerea”. Înainte de a părăsi Berlinul, Bauer adresează un apel proletariatului, chemând muncitorii să declare grevă generală. Cinci zile mai târziu, cu o capitală paralizată şi o armată inutilă în faţa muncitorilor (cum i-ar fi putut întoarce la posturi, să-şi continue munca?), Kapp părăseşte puterea.


Iată, deci, o tehnică marxistă în lucru pentru apărarea unui stat burghez! Din nou, lucrurile nu decurg conform planului şi Partidul Socialist pierde controlul asupra grevei care semăna în acele zile cu o armată în toată regula. Util ar fi fost acum Reichswehr-ul lui Kapp... După încecări inutile de negocieri, e rândul lui Bauer să cedeze puterea conducerii naziste a lui Müller. A doua regulă: lovitura trebuie să includă masele, deşi nu ele o execută, doar adeziunea lor poate oferi guvernului revoluţionar continuitate.


În final, la rubrica „aşa da”, revoluţia din Rusia 1917, planificată conform dictonului de mai sus de Troţki şi susţinută apoi, conform regulilor de mai sus, de Lenin. Tactica lui Troţki însemna cucerirea obiectivelor strategice (fabrici, reţele de comunicare, porturi, drumuri) mai ales că guvernul era preocupat naiv de apărarea structurilor birocratice. Baricadaţi în Palatul de Iarnă, miniştrii lui Kerenski deţineau, teoretic, puterea însă nu şi-o mai puteau exercita, „erau rupţi de Rusia”. Până să fie ajutaţi de armată, gărzile roşii (marinari, muncitori şi militari) intră în sediul guvernului şi continuă riguroasa metodă. E drept că după moartea lui Lenin, Troţki greşeşte calculele în lupta cu Stalin şi GPU (poliţia bolşevică), dar aceştia din urmă îi rezistă prin demersul invers. Pentru că, sună concluzia autorului, tactica unei lovituri de stat poate fi contracarată numai prin aceeaşi tactică, inversată pentru a apăra. Formula se va aplica perfect în lovitura de stat a lui Mussolini.


În ultima parte, autorul schi­ţează un portret sumar al lui Hitler, acuzând tânărul dictator, în cel mai rău caz, că nu a ştiut să înveţe din istorie. Desi­gur că, în prefaţă, găsim nume­roase condamnări ale regimurilor autoritare, dar lucrarea propriu-zisă este nepătată cu încadrări axiologice.


A nu se înţelege că Mala­parte a reuşit să construiască („all figured out”) o formulă infailibilă. După următorul război, lucrurile vor sta cu totul altfel şi astăzi putem spune fără îngrijorare că acei „o mie de specialişti” ai lui Troţki, formaţi în trupe de asalt, nu pot răsturna mare lucru. În acea perioadă, însă, lucrurile stăteau tocmai aşa, aşteptând aparent indescifrabile confirmarea istoriei. Nu întâmplător, lucrarea a fost interzisă în zeci de state până în 1948, când deja îşi pierduse funcţia de avertisment.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul