Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Anomalii

        Gabriel Chifu


Toată lumea vorbeşte despre salarii şi bani, aşa încât mă las prins de bună voie în cursă şi bat şi eu apa-n piuă pe aceeaşi temă, aducând în discuţie domeniul de activitate literară. Am mai atras atenţia chiar în această pagină, în comparaţie cu profesorii (în opinia cvasi-generală, nişte oropsiţi, pe post de paria), redactorii literari stau mult mai rău în privinţa veniturilor salariale. Iar eu îndrăznesc să-i aşez pe aceeaşi treaptă pe aceşti redactori cu profesorii şi nu cu unii oarecare, ci cu unii performanţi: dintre scriitorii care azi lucrează modest la diverse publicaţii literare se vor alege, să nu uităm, cei ce vor constitui chiar materia viitoarelor manuale... Această diferenţă de tratament, de situare pe scara preţuirii sociale mi se pare o anomalie a sistemului de valorizare publică de la noi.


Dar de ce sunt atât de prost plătiţi redactorii revistelor literare? Să vedem care este condiţia acestor reviste. Unele dintre cele mai prestigioase, cum ar fi „România literară” şi „Luceafărul”, „Orizont” şi „Ramuri”, „Apostrof” şi „Convorbiri Literare” sunt editate de Uniunea Scriitorilor, statul nu le poartă de grijă, le-a lăsat să se descurce cum pot în deloc tandra junglă a economiei de piaţă româneşti, fiindcă el, statul, are, nu-i aşa, alţi copii de hrănit, atâtea Autorităţi şi Agenţii Naţionale, de pildă, care sunt foarte înfometate şi-l costă, nu glumă. Găsesc că este o anomalie şi aceasta: ca statul român să eludeze un capitol atât de important pentru cultura naţională şi pentru devenirea sa intelectuală. Dar, tot aici, aş vrea să semnalez o anomalie care e strigătoare la cer, care le întrece pe toate, care, în opinia mea, dovedeşte că sistemul e alandala. Acelaşi stat român, prin diferite modalităţi, găseşte resurse să finanţeze total diverse publicaţii din Republica Moldova. Lăudabil, s-ar zice: îi ajutăm pe românii dinafara ţării, căutăm să păstrăm vii limba şi literatura română de acolo. Lăudabil, dacă nu ar exista reversul medaliei: sprijinim sută la sută apariţia unor reviste şi ziare din alte părţi, dar lăsăm de izbelişte publicaţiile din ţară, unele de însemnătate capitală, care dau sens culturii naţionale! E naşpa rău, cum ar spune cineva care nu citeşte literatură, sunt cu susul în jos lucrurile, e dat peste cap mecanismul, n-avem priorităţi corecte, n-avem viziune, cu asemenea atitudine faţă de va­lorile proprii tare mi-e teamă că n-avem nici cine ştie ce viitor. Dar să nu mă aprind prea tare şi prea ab­stract şi să dau un exemplu care să pună în lumină anomalia aceasta. Se ajunge în situaţia că un tânăr poet de talent din România înfiinţează o revistă remarcabilă, dar o revistă de grup literar în Moldova, şi astfel intră în sistemul românesc de finanţare a publicaţiilor culturale din Moldova; în vreme ce o revistă de o valoare excepţională care, de-a lungul celor patruzeci de ani de existenţă, a constituit principalul pilon de susţinere a literaturii literaturii româneşti, am numit „România literară”, se confruntă cu dificultăţi financiare uriaşe şi este ameninţată cu dispariţia, iar statul nu se simte deloc obligat faţă de ea. Cum să calificăm acest caz? Greşeam inflamându-mă şi zicând că mecanismul e dat peste cap, că lucrurile sunt cu susul în jos? Nu, era o apreciere cu măsură şi exactă.


În fine, ţin să mai semnalez o anomalie din aceeaşi categorie. E normal ca, pentru o conferinţă pe care o ţine la invitaţia unei biblioteci din ţară sau pentru câteva poezii ce-i sunt selectate într-o antologie (poezii deja publicate în volum...), un autor oarecare să primească drepturi de autor în sumă mult mai mare (dublă) decât primeşte tot el pentru un roman al său la care a muncit câţiva ani, pentru un roman apărut nu la o editură obscură, ci la o mare editură, cu difuzare în toată ţara, pentru un roman care a stârnit interesul criticii (cartea s-a bucurat de cincisprezece-douăzeci de cronici, câteva rezervate, dar cele mai mult elogioase, unele chiar entuziasmate...), pentru un roman care are şi cititori şi se vinde într-un tiraj de o mie cinci sute-două mii de exemplare? E normal?


De fapt, n-am formulat corect: pentru conferinţă ori pentru antologie plata e una corectă, firească. Pentru roman, însă, e bizar de mică. Adică meseria de scriitor este pusă în pericol, raporturile cu editurile sunt defecte, modul de evaluare a trudei literare e şi el defectuos, aici se cuvine schimbat ceva, altfel, în afară de cele câteva vedete ale scrisului (făcute vedete de televiziuni!), nu vor rămâne decât scriitorii de vagoane.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul