Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Buzuriada

        Alexandru George


Numesc prin acest titul hazliu, ambiguu, pe toţi acei oameni de cultură, îndeosebi scriitori, care şi-au cîştigat o anume situaţie în regimul comunist şi care, după Evenimentele din Decembrie ’89, s-au trezit într-o situaţie ciudată; aflaţi în eşantionul secund al privilegiaţilor, ei au sărit pe o treaptă mai sus, foarte sus, dar au avut surpriza de a constata ceva foarte dezagreabil: noul regim, odată cu şeful lui suprem, tovarăşul Ion Iliescu, nu le-a mai putut asigura vechea imunitate de care beneficiază toţi ştabii, acuma oricine ţine un condei în mînă poate scrie cam orice despre oricine, poate contesta orice glorie din trecut sau prezent, ataca (aşa cum spun comuniştii în limbajul lor militar) pe oricine, cît ar fi el de sus situat, uneori chiar mult stimat de obştea conformistă.


Teribilă situaţie!... Dar, mai ales, intolerabilă! Şi asistăm la ea (eroii în calitatea de victime la salturile tuturor neruşinaţilor şi impostorilor, adică ale celor lipsiţi de posturi, dispuşi să nege şi să conteste pe marii merituoşi pentru a le lua locul!)


Campionul acestei atitudini este indiscutabil prozatorul Augustin Buzura, care a primit de la noua echipă „revoluţionară” un institut cultural, o fostă anexă pentru străinătate a Securităţii, cu personal, dotări, fonduri cu care se proiectaseră fapte mari; ele nu au lipsit, deşi directorul le-a dat drept creaţia personală, i-a organizat reuniuni, expoziţii, a editat cărţi şi reviste, a îngrădit şi promovat unele lucrări şi în străinătate, ceea ce în mod firesc a pus în valoare personalitatea directorului care va fi fiind un literat cu unele merite în comunism, dar nu e în nici un caz un om de cultură de talie internaţională şi, mai ales, nu un cunoscător al culturii româneşti.


El a fost la un moment dat înlocuit, exact aşa cum fusese numit: prin graţia cuiva de sus, nu printr-un concurs pe care să-l fi câştigat. Şi de atunci revista „Cultura“ (un titlu emblematic prin pretenţii) adăposteşte editorialele directorului „Fundaţiei”, poate cea mai durabilă „creaţie” a fostului redactor de la „Tribuna“ (şi care, efectiv, rămâne şi acuma una dintre cele mai bune publicaţii periodice în condiţiile cinstite, de concurenţă dintre foarte numeroşi rivali). Ele exprimă stăruitor şi monoton, ca o ploaie mocăneas­că, jeluirile unui nostalgic al regimului de dinainte, căruia nu i se spune niciodată, deschis, comunist: acum, noi românii, ne-am ticăloşit, am abandonat solidaritatea împotriva răului, nu mai respectăm nimic, nu mai avem nici un Dumnezeu, dar mai ales nu mai credem că avem valori de respectat, de apărat etc. etc.


Din când în când, în acest serial de jelanii, care nu spun niciodată exact ce vrea directorul, pătrunde şi câte o voce neaşteptată: dna Angela Martin mi-a făcut una din cele mai mari surprize... şi pentru bune cuvinte, căci d-na e o intelectuală de altă anvergură, nu e doar o titrată universitară şi o personalitate de catedră, ci şi o scriitoare dotată cu talent la scris, pe care-l practică elegant, chiar cu strălucire, în contrast cu bălmăjeala chinuită a lui Buzura, care pare a dori să probeze că nu limba română e şi limba lui maternă. Avem de a face cu un scriitor sigur pe el, cu baza cultă, fără pedanterie, dar şi fără căderi în proza obişnuită a presei de azi.


Într-un astfel de editorial, marea surpriză a fost să văd că d-na Martin, fără a ignora alte fenomene reprobabile, mută nemulţumirea pe alt teren, al frumosului, al frumuseţii, adică pe un teren al nesiguranţei şi opinabilului: societatea românească, noi românii, am devenit mai urâţi acum, chiar, şi caietele noastre de existenţă, să nu-i zicem decesul ?... Oare aşa să fie? Pe mine m-a impresionat (deşi nu totdeauna plăcut) varietatea, strălucirea până la stridenţă, efectul pestriţ, dar nu lamentabil şi nici monoton cum era cenuşiul comunist de mai „înainte”.


Dar afirmaţia dnei Martin mi s-a înfipt ca un cui în inimă, deoarece, măcar într-un fel, mi se potriveşte mie: în ultimii douăzeci de ani (şi poate de mai înainte) am ajuns să arăt îngrozitor, mai rău încă: arăt ca dracu, despre care înţelepciunea populară afirmă că e un prag al pretenţiilor masculine: oare eu arăt oricât de jalnic, dar totuşi ceva mai bine decât dracu? Las pe alţii să decidă, pentru că mie omenirea din jur mi se pare mai frumoasă, înti­nerită, expansivă şi necontrolată, imperti­nentă şi îndrăzneaţă, aşa cum le stă bine tinerilor şi trebuie să li se recunoască, asemeni unui drept (pe care ei şi aşa şi-l atribuie).


Dar, cu certitudine, dna Angela Martin a devenit mai frumoasă în anii de după Eliberare: şi-a pus în valoare graţia, silueta subtilă, eleganţa naturală şi, nu în ultimul rând, cea artificială. (Eu, cu înclinaţiile mele de estet, pun pe primul plan artificialul, pe care-l consider connatural femeii, mai ales celei de bună condiţie.)


Când am cunoscut-o (mai mult ză­rit-o) pe dna Angela Martin, era în ultimele zile ale comunismului şi lucra într-o cămăruţă la Cartea Românească, împreună, cred, cu soţia lui Mircea Cărtărescu. Era epoca de restricţii ale căldurii şi abia am putut înţelege ceva, pentru că era vârâtă într-o şubă de blană pentru care ar fi invidiat-o o focă. Cum însă pe vremea aceea eu cultivam încă uzul complimentelor, cea mai zadarnică dintre zădărnicii, dar perfect compatibilă cu bugetul meu de om sărac, i-am lăudat pantalonii, nişte bumbăcioşi groşi cu care ar fi putut să ajungă până în Anzi. Hispanista a fost mirată de această specificare, dar, cu modestie, i-am spus că este singurul cuvânt argentinian pe care-l cunosc.


(Am exclus, deci, tangoul, care e intrat în limba română – cred că nici nu mai e socotit un exotism, atât de mult şi de profund a pătruns în straturile populare: în forma ortografiată de mine el e un cuvânt românesc, precum valsul sau romanţa, mai ales că în copilărie, în mediile de jos, eu îl auzeam sub forma de tangău. De mai recenta Zaraza, care în argentiniană înseamnă cârpă de bumbac de calitate foarte proastă sau fustă din acest mate­rial, dar otreapă, de ordin moral nu mai pomenesc, a ajuns un nume propriu, aşa că iese din discuţie.)


După Eliberare şi dna Angela Martin a devenit mai frumoasă, dar asta nu în­seam­nă că dacă străbaţi Bucureştii de la Universitate la vechiul sediu al Funda­ţiei Culturale rişti să te izbeşti sau să te extaziezi de zeci sau sute de mii de Afrodite. Şi eu sesisez urâtul şi l-aş considera şi mai respingător dacă femeile invizibile şi foarte vizibile întâlnite de mine ar umbla ca zeiţa frumuseţii, adică mai mult goale. (Afacerea cu dracu, deşi de mare importanţă, o las pe mai încolo sau, cum se spunea tot în copilăria mea, mai la vale.) În realitate, jelaniile liber exprimate de dna Martin, ca şi cele nămoloase şi gemute ale lui Bu­zura, suferă de un grav viciu de logică, o ştiinţă totuşi mai riguroasă decât Este­tica: climatul liberist nu a născut toate neajunsurile, neplăcerile, aspecte reproba­bile sau hidoase, el a îngăduit să fie scoase la lumină, uneori ostentativ şi agresiv, împotriva unor interdicţii din timpul Tiraniei.


Climatul permisiv nu poate fi acuzat că el există, după ce au fost de când lumea, dar în regim de minciună le-a ascuns.


Fustele s-au scurtat până la scandalos, femeile îşi arată sânii ca pe un triumf, altele coborând centura, sugerând că partea lor cea mai interesantă sunt fesele cât mai dezgolite. Hoţiile, crimele, abandonul copiilor, dispariţiile din căminul conjugal, bătăile şi lecţiile existau şi înainte, fără a fi date publicităţii, cum nu era nici frumu­seţea fizică a unor semeni de-ai noştri de ambele sexe.


Acum mai bine de o jumătate de veac am luat un prim contact cu Remy de Gourmond, un filosofof francez, azi uitat sau poate neglijat; voi traduce o selecţie de eseuri mai târziu, prin anii ’70; el se minuna de o pereche de pantere negre văzute la Grădina Zoologică şi le remarca frumuseţea extraordinară, sugerând că omul (homo sapiens), pe scara biologică nu i-o egalează nici pe departe. Ba chiar continuându-şi reflecţiile pesimiste, el trăgea concluzii negative cu privire la poziţia omului în Univers, în nici un caz una de culminaţie.


Gourmond, filosof libertin, care a frec­ventat mult bordelurile în care descoperea Femeia, ceva de care nu putea să se apropie normal, fiind desfigurat de o boală a pielii, nu a apucat coloniile de nudişti care au apărut abia după Primul Război Mondial şi cu atât mai puţin goliciunile ce ni se dezvăluie nouă azi cu aerul de normalitate. Concluziile lui pesimiste pe seama urâţeniei omului ar fi devenit şi mai accentuate, ar fi fost mai negre decât smoala Infernului.


Concluzia filozofului, dar şi moralistului ar fi fost că omul e un animal oribil, care jenându-se de această situaţie pe care şi-o observă în toată clipa, e obligat să-şi acopere trupul pentru a face societatea umană suportabilă. Ba trebuie să se înfrumuseţeze cu mijloace artificiale. Numai că aici intervine o altă ciudăţenie: Gourmond era un estet, un detestator al „naturalului”, un spirit care înţelegea artificialul ca pe o necesitate obligatorie a umanului. Plusul de urât din peisajul uman actual l-ar fi îngrozit cu certitudine şi pentru că ţi se etalează ca un fenomen de masă. Căldurile din ultimele veri au scos la iveală membre păroase şi strâmbe, obezităţi inadmisibile şi deformări corporale pe care le-ai fi crezut înainte nişte excepţii, apropierea omului de maimuţă fiind un fenomen ce-ţi sare în ochi. Eleganţa şi perfecţiunea panterelor din Jardin des Plantes nu ştiu de aşa ceva.


Şi toate acestea au fost de când lumea şi omul le-a resimţit ca atare din moment ce fardurile, coafura, unguentele, dar mai ales vestimentaţia s-au născut odată cu omul şi i-au marcat apariţia. Biologic vorbind, homo humanus este o monstruozitate de la naştere, prin evoluţii groteşti, până când părăseşte lumea nu doar ca un infirm, ca un neputincios prin reducere, ci într-o altă ipostază de monstruozitate.


Revenind la cei stăpâniţi de distincţia categorică de tipul: înainte şi după, bine şi rău, frumos şi urât, amical şi duş­mănos, mă gândesc la Dracul acela, cu care mă văd nu doar apropiat, ci şi comparat, eu, în calitate de estet, mă întreb: oare să fie chiar aşa de urât, după cum grăiesc nu doar specialiştii, ci şi cei care l-au văzut? Unii zic că e uneori un bărbat seducător, oricum; nu prost, ba chiar de o inteligenţă caracteristică, adică perversă... Dar iată că de multe ori apare şi sub forma unei femei frumoase, foarte seducătoare – şi lucrurile se încurcă până la inexplicabil, ceea ce e de multe ori tocmai suprema voluptate a bieţilor oameni inteligenţi.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul