Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Buzuriada

        Alexandru George


Numesc prin acest titul hazliu, ambiguu, pe toţi acei oameni de cultură, īndeosebi scriitori, care şi-au cīştigat o anume situaţie īn regimul comunist şi care, după Evenimentele din Decembrie ’89, s-au trezit īntr-o situaţie ciudată; aflaţi īn eşantionul secund al privilegiaţilor, ei au sărit pe o treaptă mai sus, foarte sus, dar au avut surpriza de a constata ceva foarte dezagreabil: noul regim, odată cu şeful lui suprem, tovarăşul Ion Iliescu, nu le-a mai putut asigura vechea imunitate de care beneficiază toţi ştabii, acuma oricine ţine un condei īn mīnă poate scrie cam orice despre oricine, poate contesta orice glorie din trecut sau prezent, ataca (aşa cum spun comuniştii īn limbajul lor militar) pe oricine, cīt ar fi el de sus situat, uneori chiar mult stimat de obştea conformistă.


Teribilă situaţie!... Dar, mai ales, intolerabilă! Şi asistăm la ea (eroii īn calitatea de victime la salturile tuturor neruşinaţilor şi impostorilor, adică ale celor lipsiţi de posturi, dispuşi să nege şi să conteste pe marii merituoşi pentru a le lua locul!)


Campionul acestei atitudini este indiscutabil prozatorul Augustin Buzura, care a primit de la noua echip㠄revoluţionar㔠un institut cultural, o fostă anexă pentru străinătate a Securităţii, cu personal, dotări, fonduri cu care se proiectaseră fapte mari; ele nu au lipsit, deşi directorul le-a dat drept creaţia personală, i-a organizat reuniuni, expoziţii, a editat cărţi şi reviste, a īngrădit şi promovat unele lucrări şi īn străinătate, ceea ce īn mod firesc a pus īn valoare personalitatea directorului care va fi fiind un literat cu unele merite īn comunism, dar nu e īn nici un caz un om de cultură de talie internaţională şi, mai ales, nu un cunoscător al culturii romāneşti.


El a fost la un moment dat īnlocuit, exact aşa cum fusese numit: prin graţia cuiva de sus, nu printr-un concurs pe care să-l fi cāştigat. Şi de atunci revista „Cultura“ (un titlu emblematic prin pretenţii) adăposteşte editorialele directorului „Fundaţiei”, poate cea mai durabil㠄creaţie” a fostului redactor de la „Tribuna“ (şi care, efectiv, rămāne şi acuma una dintre cele mai bune publicaţii periodice īn condiţiile cinstite, de concurenţă dintre foarte numeroşi rivali). Ele exprimă stăruitor şi monoton, ca o ploaie mocăneas­că, jeluirile unui nostalgic al regimului de dinainte, căruia nu i se spune niciodată, deschis, comunist: acum, noi romānii, ne-am ticăloşit, am abandonat solidaritatea īmpotriva răului, nu mai respectăm nimic, nu mai avem nici un Dumnezeu, dar mai ales nu mai credem că avem valori de respectat, de apărat etc. etc.


Din cānd īn cānd, īn acest serial de jelanii, care nu spun niciodată exact ce vrea directorul, pătrunde şi cāte o voce neaşteptată: dna Angela Martin mi-a făcut una din cele mai mari surprize... şi pentru bune cuvinte, căci d-na e o intelectuală de altă anvergură, nu e doar o titrată universitară şi o personalitate de catedră, ci şi o scriitoare dotată cu talent la scris, pe care-l practică elegant, chiar cu strălucire, īn contrast cu bălmăjeala chinuită a lui Buzura, care pare a dori să probeze că nu limba romānă e şi limba lui maternă. Avem de a face cu un scriitor sigur pe el, cu baza cultă, fără pedanterie, dar şi fără căderi īn proza obişnuită a presei de azi.


Īntr-un astfel de editorial, marea surpriză a fost să văd că d-na Martin, fără a ignora alte fenomene reprobabile, mută nemulţumirea pe alt teren, al frumosului, al frumuseţii, adică pe un teren al nesiguranţei şi opinabilului: societatea romānească, noi romānii, am devenit mai urāţi acum, chiar, şi caietele noastre de existenţă, să nu-i zicem decesul ?... Oare aşa să fie? Pe mine m-a impresionat (deşi nu totdeauna plăcut) varietatea, strălucirea pānă la stridenţă, efectul pestriţ, dar nu lamentabil şi nici monoton cum era cenuşiul comunist de mai „īnainte”.


Dar afirmaţia dnei Martin mi s-a īnfipt ca un cui īn inimă, deoarece, măcar īntr-un fel, mi se potriveşte mie: īn ultimii douăzeci de ani (şi poate de mai īnainte) am ajuns să arăt īngrozitor, mai rău īncă: arăt ca dracu, despre care īnţelepciunea populară afirmă că e un prag al pretenţiilor masculine: oare eu arăt oricāt de jalnic, dar totuşi ceva mai bine decāt dracu? Las pe alţii să decidă, pentru că mie omenirea din jur mi se pare mai frumoasă, īnti­nerită, expansivă şi necontrolată, imperti­nentă şi īndrăzneaţă, aşa cum le stă bine tinerilor şi trebuie să li se recunoască, asemeni unui drept (pe care ei şi aşa şi-l atribuie).


Dar, cu certitudine, dna Angela Martin a devenit mai frumoasă īn anii de după Eliberare: şi-a pus īn valoare graţia, silueta subtilă, eleganţa naturală şi, nu īn ultimul rānd, cea artificială. (Eu, cu īnclinaţiile mele de estet, pun pe primul plan artificialul, pe care-l consider connatural femeii, mai ales celei de bună condiţie.)


Cānd am cunoscut-o (mai mult ză­rit-o) pe dna Angela Martin, era īn ultimele zile ale comunismului şi lucra īntr-o cămăruţă la Cartea Romānească, īmpreună, cred, cu soţia lui Mircea Cărtărescu. Era epoca de restricţii ale căldurii şi abia am putut īnţelege ceva, pentru că era vārātă īntr-o şubă de blană pentru care ar fi invidiat-o o focă. Cum īnsă pe vremea aceea eu cultivam īncă uzul complimentelor, cea mai zadarnică dintre zădărnicii, dar perfect compatibilă cu bugetul meu de om sărac, i-am lăudat pantalonii, nişte bumbăcioşi groşi cu care ar fi putut să ajungă pānă īn Anzi. Hispanista a fost mirată de această specificare, dar, cu modestie, i-am spus că este singurul cuvānt argentinian pe care-l cunosc.


(Am exclus, deci, tangoul, care e intrat īn limba romān㠖 cred că nici nu mai e socotit un exotism, atāt de mult şi de profund a pătruns īn straturile populare: īn forma ortografiată de mine el e un cuvānt romānesc, precum valsul sau romanţa, mai ales că īn copilărie, īn mediile de jos, eu īl auzeam sub forma de tangău. De mai recenta Zaraza, care īn argentiniană īnseamnă cārpă de bumbac de calitate foarte proastă sau fustă din acest mate­rial, dar otreapă, de ordin moral nu mai pomenesc, a ajuns un nume propriu, aşa că iese din discuţie.)


După Eliberare şi dna Angela Martin a devenit mai frumoasă, dar asta nu īn­seam­nă că dacă străbaţi Bucureştii de la Universitate la vechiul sediu al Funda­ţiei Culturale rişti să te izbeşti sau să te extaziezi de zeci sau sute de mii de Afrodite. Şi eu sesisez urātul şi l-aş considera şi mai respingător dacă femeile invizibile şi foarte vizibile īntālnite de mine ar umbla ca zeiţa frumuseţii, adică mai mult goale. (Afacerea cu dracu, deşi de mare importanţă, o las pe mai īncolo sau, cum se spunea tot īn copilăria mea, mai la vale.) Īn realitate, jelaniile liber exprimate de dna Martin, ca şi cele nămoloase şi gemute ale lui Bu­zura, suferă de un grav viciu de logică, o ştiinţă totuşi mai riguroasă decāt Este­tica: climatul liberist nu a născut toate neajunsurile, neplăcerile, aspecte reproba­bile sau hidoase, el a īngăduit să fie scoase la lumină, uneori ostentativ şi agresiv, īmpotriva unor interdicţii din timpul Tiraniei.


Climatul permisiv nu poate fi acuzat că el există, după ce au fost de cānd lumea, dar īn regim de minciună le-a ascuns.


Fustele s-au scurtat pānă la scandalos, femeile īşi arată sānii ca pe un triumf, altele coborānd centura, sugerānd că partea lor cea mai interesantă sunt fesele cāt mai dezgolite. Hoţiile, crimele, abandonul copiilor, dispariţiile din căminul conjugal, bătăile şi lecţiile existau şi īnainte, fără a fi date publicităţii, cum nu era nici frumu­seţea fizică a unor semeni de-ai noştri de ambele sexe.


Acum mai bine de o jumătate de veac am luat un prim contact cu Remy de Gourmond, un filosofof francez, azi uitat sau poate neglijat; voi traduce o selecţie de eseuri mai tārziu, prin anii ’70; el se minuna de o pereche de pantere negre văzute la Grădina Zoologică şi le remarca frumuseţea extraordinară, sugerānd că omul (homo sapiens), pe scara biologică nu i-o egalează nici pe departe. Ba chiar continuāndu-şi reflecţiile pesimiste, el trăgea concluzii negative cu privire la poziţia omului īn Univers, īn nici un caz una de culminaţie.


Gourmond, filosof libertin, care a frec­ventat mult bordelurile īn care descoperea Femeia, ceva de care nu putea să se apropie normal, fiind desfigurat de o boală a pielii, nu a apucat coloniile de nudişti care au apărut abia după Primul Război Mondial şi cu atāt mai puţin goliciunile ce ni se dezvăluie nouă azi cu aerul de normalitate. Concluziile lui pesimiste pe seama urāţeniei omului ar fi devenit şi mai accentuate, ar fi fost mai negre decāt smoala Infernului.


Concluzia filozofului, dar şi moralistului ar fi fost că omul e un animal oribil, care jenāndu-se de această situaţie pe care şi-o observă īn toată clipa, e obligat să-şi acopere trupul pentru a face societatea umană suportabilă. Ba trebuie să se īnfrumuseţeze cu mijloace artificiale. Numai că aici intervine o altă ciudăţenie: Gourmond era un estet, un detestator al „naturalului”, un spirit care īnţelegea artificialul ca pe o necesitate obligatorie a umanului. Plusul de urāt din peisajul uman actual l-ar fi īngrozit cu certitudine şi pentru că ţi se etalează ca un fenomen de masă. Căldurile din ultimele veri au scos la iveală membre păroase şi strāmbe, obezităţi inadmisibile şi deformări corporale pe care le-ai fi crezut īnainte nişte excepţii, apropierea omului de maimuţă fiind un fenomen ce-ţi sare īn ochi. Eleganţa şi perfecţiunea panterelor din Jardin des Plantes nu ştiu de aşa ceva.


Şi toate acestea au fost de cānd lumea şi omul le-a resimţit ca atare din moment ce fardurile, coafura, unguentele, dar mai ales vestimentaţia s-au născut odată cu omul şi i-au marcat apariţia. Biologic vorbind, homo humanus este o monstruozitate de la naştere, prin evoluţii groteşti, pānă cānd părăseşte lumea nu doar ca un infirm, ca un neputincios prin reducere, ci īntr-o altă ipostază de monstruozitate.


Revenind la cei stăpāniţi de distincţia categorică de tipul: īnainte şi după, bine şi rău, frumos şi urāt, amical şi duş­mănos, mă gāndesc la Dracul acela, cu care mă văd nu doar apropiat, ci şi comparat, eu, īn calitate de estet, mă īntreb: oare să fie chiar aşa de urāt, după cum grăiesc nu doar specialiştii, ci şi cei care l-au văzut? Unii zic că e uneori un bărbat seducător, oricum; nu prost, ba chiar de o inteligenţă caracteristică, adică perversă... Dar iată că de multe ori apare şi sub forma unei femei frumoase, foarte seducătoare – şi lucrurile se īncurcă pānă la inexplicabil, ceea ce e de multe ori tocmai suprema voluptate a bieţilor oameni inteligenţi.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul