Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Persoana a patra singular

        Mihai Rogobete


Înţelepciunea definitivă constă – îşi trăgea mucii Nunu din motive tehnice – nu numai când, ci mai ales unde trebuie să-i arunce, satisfăcut de torsiunea moebusiană a chichirezului. Deşi nu era cine ştie ce de faţă, personajul personal îşi updata rolul însemnat jucat în propriul buriculum vitae la persoana a patra. Caractere, principii? Patru pereţi, duşumeaua, plafonul, masa, o cană cu lapte, una/patra de zahăr, un chil de făină şi tot patru ouă: se mestecă, se frământă, se pun la cuptor şi-o haleşti la patru mâini. Sare, neapărat şi piper în tavan. Fără glumă, sigur te laşi prins. Când ai picat – păi, ţi-am zis c-o să cazi – gata, zice, am venit. Şi să nu rămâi pe gânduri – bagă mare – dacă nu toate scaunele au patru picioare. Poveşti, nene, iluzii de culturangeală. Hai, la linguşeală dogmatică! Peste primejdii se trece de regulă fluierând. Tai fraza asta şi-o iau de la cap.


Eufonia sclipea, deşi asfinţise. Credeai că nu văd?Am şi vrut să te strig, dar nu cred că mai aveam ce ne spune. Păi, ne-am erudit. Ne-am aliniat corect, pur şi simplu de-a dreptul. Cum zici 365, oraşul de la picioarele lui Apollodor e poşircă. A mai şi plouat ca la revoluţie, de-s răguşit până-n plămâni de atâtea zoaie. Dar astea s-au petrecut fiindcă încă se trăia la persoana a treia. Lucrurile au atâtea înţelesuri, cuvintele mai nici unul.


Ce e drept, lui Nunu i se spunea rareori Ted, mai ales din profil. În faţă, cât şi de sus, Titi. Ăla de i-au furat nobellii rromul. Ironie care-l umbrea şi pe nedrept, şi hermeneutic. I se trăgea însă de la Damaste – extravaganţă care-l tuşa când nu-mi tăgăduia alintările. Aiurea, desluşite şi pe buzele tovarăşei sale de viaţă, ale cărei, desigur, prea numeroase look-uri în a se coafa şi sulimeni radiau profuziunea sofisticată a tonurilor şi nuanţelor mirobolantei coame onomastice pe care i-o proba. L-a iertat corcoduşa, fleoarţa, diegeza! Idiotimă care n-a albit decât după ce a murit. Lent, o viaţa conjugată în van la persoana a patra îi declina amintirile. Treimea fiindu-i smulsă într-o încăierare ideologică la mustaţă, şi-a zis că, ia-ţi, Titi, cracii din celula societăţii şi-ntinde-o! La meci. Ted, microbist? Ted e portarul echipei oraşului de pe malul aleator al romanului fluviu, unde se mai vede bine urma şuturilor lui Traian. Portar? Ca centru atacant, cum a fost încercat, ori îşi dribla toţi coechipierii şi se întorcea de pe linia porţii adverse ca să ajungă pe cea a echipei la care juca, fără să se mai poată atinge absolut nimeni de minge, (dacă nu ajungea tot în dribling prin centrul istoriei de la Librăria noastră, unde şi cronometrul public fusese astfel montat încât scorul timpului să nu se mai vadă), sau repezea mingea în tribune şi îşi snopea adversarul, de la antrenor la portar. Probat ca fundaş, a procedat invers, adică s-a apărat bătând măr ambele echipe şi ambii antrenori. Portarii, la pauză. Căci renumele de golgeter şi l-a meritat ca portar. Nicicând tribunele n-au fremătat mai profund, n-au avut parte de emoţii mai rare. Portarul maimuţă n-a primit nici un gol. O voinţă de fier a stat pavăză snoavelor, povestirilor şi nuvelelor mediocru sau plagiat inspirate. Degajarea indirectă este opera sa exclusiv. Când îşi potrivea mingea, tribuna ducea mâna la gură. Vântul i-o căsca şi mai abitir. Arbitrul de centru cerea smirna debutului colectiv. Balonul parcă vibra pe linia de şase metri. De la centrul terenului, Nunu îşi trăgea mucii şi se năpustea. Vaierele cititorilor ţâşneau învârtoşându-se în văzduh. Voci care n-avuseseră loc decât în picioare, peste moţăiala vigilentă a textierilor şi ilustratorilor de partid, bălmăjeau câte un trăiască lenea naţională, provocând prelungi ovaţii de mulţumire civică şi războinică cufureală. Fulgerul alb trăsnea vinclul, ricoşa luând aprigă înălţime şi abia dincolo de linia centrului se lăsa ţopăind în oftatul tribunelor cathartizate.



PRIETENII ŞTIU DE CE.



Huiduma abia se urnea. Irepetabilul e de nepovestit. Miuţa relatării sfârşeşte ca orice meci nul; romanul unei partide face scor fluviu. Numai tirajul tribunelor e de masă. Fiindcă Nunu, cu orice preţ, nu de spus, ci de aflat, avea ceva să spună. Degajată, întrebarea se rostogolea imprevizibilă, ubicuă ca şi inexistentul şi totuşi prezentul centru al răspunsului. Totdeauna, dincolo de el! Preluată de unul sau altul dintre coechipieri, smulgea ba icnetul unei virgule, ba o veritabilă frază în dribling; pasată, construia o poziţie, avanpostul unei teme – apoi, punct. Adversitatea neantului se răzbuna, contraîntrebările meşteşugit ocolite răzbeau, copleşeau. Celălalt exista! Cei câţiva corifei din tribună icneau. Jocul este un gol într-o lume de goluri. Corul rezuma ceea ce nu se spune, urla.


Titi nimerea când şi când bara, titlul de golgeter necâştigându-l pe veresie.


Ludicul nu se hazarda.


Se dă cam rotundă povestea, aşa-i? Deşi s-a umflat, n-a crăpat. Mă uit la ea vraişte ca la un televizor cu ochii în patru de animus oftalmicos. Jocul nu-ncepe până valorile nu se cotonogesc. Desigur, nu se poate vorbi despre asta în scris. Numai cu alunecare prin deposedare. Care-ai rămas pe picioare? Einstein, zweinstein, dreinstein. Şi unde eram? A, când mă bate cu astea la cap, cum le zice, cu mărgelele. Iubito, nu te lăsa, nu mai vrei ceva din sticlă?


Un moment! Ce e azi? Marţi a sărit ieri la cap. Bi-moment: trecea o-ntrebare în formă de C. Cu limba scoasă, uşa caligrafia nu-ştiu-ce apăsat. Ce şi cum să-mi explic? Vântul fredona oda bucuriei. D-o-ncoa, ţip. Tri-moment: poarta, goală-goluţă. Zic „bine”, şi-o iau în mână: poate-o mai bate mingi de sticlă, careva? Stadionul ar fi cică transferat fabricii de gogoşi. (Unele idei detonează chiar la cea mai sfioasă atingere.) Inspir ş-ekspir – asta era întrebarea: mărgele sau nemărgele? Sar la cap: golul este un joc într-o lume de jocuri. Bordura, trotuarul. Alt moment! Nici încoa, nici încolo – nici o mişcare. Şi accelerez pe calea www.4x4sep­tembrie.com într-un picior. Nici un Settembrini! Ah, TI (în sus), ti (în jos) – picura ăl bătrân teama-n colţ, şi să dau dracu mărgelele, aşa şi pe dincolo, că băutura se dă-n litri, bă, la volum, nu pe capitole. Lumea-i un joc printre goluri. Ia vinul casei de la Capitol, şi zgâieşte-te de ceva tărie printre paragrafe. Nu de băut, ci de vomitat vreau să beau. Şi niscai potol. În cât o fi azi? Aşa – ziarul – oricare; Senzanaţionalul, dacă nu-ţi crapă ceasul. A, am rămas după fază. Oricum, dintre bărbaţi, femeile ce mai sunt realiste: ŞI MĂRGELE DE STICLĂ! Rahat, sensul e proprietatea lucrurilor, nu a cuvintelor. Şi, fiind vorba ca între personaje, o tobă de eşapament mi-a demarat simfonia destinului. Ce mai, am trăit şi văzut lucruri atâta de verosimile, că nu ştiu care persoană m-ar crede. Fiindcă-i furnicăie – zice – toate buzele de litere, de semnele punctuaţiei, de cuvinte foarte literare. Nu mă ştiu înăuntru, pricepi? Cum de-am putut îndura umilinţa acelei singurătăţi a lucrurilor, căci, cât le-ai cotrobăi, tot dincolo de uşă, tot afară ţin să te ţină? Deşi celulele, protoplasma şi cromozomii acestor propoziţii sunt una cu mine, mă simt înăuntru ca un izvor în pârâul pe care îl murmură. Nu sunt numai înăuntru, ci însuşi înlăuntrul. O, dac-aş putea fi la persoana a patra singular, n-aş mai pune nici un cuvinţel pe hârtie. Nu ţi-am spus, ţine minte, nici o povestire. Îmi doresc cu ardoare să nu scriu povestea aceasta. Ce, crezi că, dacă scrie, Titi e scriitor? Habar n-are cum să te apere de literatură. Tot o cuşcă de argint îţi deschide. Din temniţa jocurilor minţii mai nimeni n-a ieşit. Ia-ţi şi limba maternă dacă ţi-e urât!


Mă hlizeam pe la streşini, la nori, la cosmosul mioritic. Ce-o fi, o fi, zic: binele învinge totdeauna, ca-n texte, mai-binele. Maşina salubrităţii pârâia de sicrie. Strada! Pa-ra-r-am scăpat. Vreo obiecţie? Zero-zero. Cu boilerul slobozit, Radu m-a chemat. Adi­că, la stânga, la dreapta – sărumâna doamna mobilă – sar băltoaca şi picioarele-mi intră, zicându-mi că, na, ţi-ai cam pierdut suflul.


Un aer, la domnul!


Ia, să-mi feresc eu gândurile de cuvinte, băga-v-aş în câmpul mentalităţilor de antropogafe! Farenheit ca-n Tahiti. Luciditate şi rachiu, decor ştiinţific şi mizanabim.


Comandă culturala, pentru domnul? Nici vorbă de înnobilare, vomită cutremurător-televizorul. ARRRR-le-chi-no, arle-chino... nici pâs. Uşa amuţise căscată. Presingul seminţiei penetra ovulaţia sensului, asaltând poarta adversă, căuta scuze comentatorul meciului pe toată sticla.


Stinge, bă, n-auzi, umbrela!


Pasează paharul, deturnează-l!


Ce muiere şi-a tras, mammmmmmă. . .


Ce-i cu tine, că nu te-am văzut beat de fo două zile?


E muci, mă, dă-i in freză, e mangă.


Malac, molan, matol, meclă, mardeală, mmmmmmiriapod. Frec geamul. Pateuri moi la tapiserie. Bă, aurul este mediocru! Perechi-perechi de ochelari anti-glonţ fac trotuarul. Şi eşti incomensu­rabil, da’ nu ştii ce-nseamnă asta că eşti constipat. O umbrelă cu pedale cască lângă semafor. Maşini, soare, gogoşi.


Săptămâinile jos, Radule!


Când vine-n ţinută de arbor cotit, nea Ion ăsta dă mâna cu tine ca picamerul.


Macaraua, forja, valţul, malţul şi maneaua – face nea Ion.


Uite-aşa, la o telenovelă. Ţigarea, ca un fitil de bombă; cârciuma, ca o vită.


nea radule ce ioane; bă, tot la mijloc? nu, nene, în clasa de exploatare, aha.


- Cluchere şi belevanţuri până peste cap.


Zbang!


- dă cu papagalul,


Haida, bă


!ai


şi ridic forţele de muncă pentru stilul elevat.


Aia e; unde dracu-s mărgelele?


vomită, mă, n-auzi, odată!


Capitol. De la cap: „Bradu mamii, rad frumos!“ – numai priviri care trag cu urechea – urlă-n cheie de sol tubulară mass-media. Tac de pe un călcâi pe altul. „O veste, uite cocoşul ăsta, primeşti o vestă de salvare.“ Apare şi Titi, şi el în pragul paharului după o duşcă peste handicap. Intră! Bă, titi, că una că alta, despre termenele de dare în ficţiune: fugi cu telchelele astea, „toţi porcii sunt bărbaţi, dragoste“; profitul, tăticu! Şi s-a-ntors repede la perete şi ne-am învelit cu faţa de masă. După vreo două pagini, căci nu-mi vine repede somnul – Titi, păi, să-i arăt legitimaţia de dormit pe mine – altfel, scoate banu la greu. Şi eu: n-am contu la mine; habar n-ai ce-i ăla dialog; pune linie de dialog, domle, când caşti!


Noapte bună, fundaţia ta!


Printre sentimentele vigilente nu se visează decât rareori. Perspectivă epică accelerată. Monştrii dorm somnul raţiunii. Delicioase reflecţii cheirosofice sforăind pe descrieri simbolice cu profeţii moraliste: ferecraţian, avenă, uberos, turgescent, fatuitate, alboradă, antigraf, truculent, zoil, sahaidac, bung, ţoaşe, dodiit, sămăcit, stăvar, facondă, eructaţie, ablepsie, vanterie, fatrasie. Duvalma furtivă trotina, deh fanase. Ambarasuri contenţioase vituperau amplexiunea algică, afolată şi ferină a ascarizilor abderiţi. Sălduşul sămăcit semuia a susai, a granat şi dichisuri. Polagniţa se lăţise pe măguri. Şi, „cunoaş­te-te tautologic!“ Ideea? Urma scapă turma.


Mânaţi, măi!


Fundalul bâţâia peste cele câteva umbre luminoase. Pentru Karamazovi, biletele rămăseseră în picioare. Ochii aprindeau scena ca nişte proiectoare, cotrobăind-o, scotocindu-i ungherele şi viciile cele mai ascunse. Refulările, întrebările, neştiinţa.


N-ai?


N-am, fireşte, de ales.


- Nu Ai Bani? – insistă autorul citat.


Altfel şi parcă altcineva scrie în mine: „Mi-i mai dai?“, îmi venea să-l intervievez fără semnul mirării.


Ţi-i dau, Radule, zice atot-tititorul.


Şi a fost ziua a doua.



A.



masa;vezi, mă, că-ţi pune să crăpi – parcă-l văd – şi nici pâs de mărgele.



Peste tricolor aburea curcubeul. (Yahoo, yahoo, copii şi fraţi!) În ulei, o natură moartă şiroia pe pereţi. Titi, uite cusurul tău: eşti tezist. Închide, fă, subiectul; ce-i curentul ăsta literar?



a dracu muiere, ce mă scoalăte dela masă care ăsta descris cevancar teademuncă, vino măncoace nai loc?



Bah.


Un vapor tăia televizorul pe Bach.


Vremea trecea ca să-şi facă planul. Toţi intrau, deşi toţi ieşeau. Acreala aia de pişat peste vechitură şi fumatul oprit pe pereţi. Dau cu ochiul de stele verzi, nasul într-un pantof, cu ceafa de teracotă stacojie şi vreau să înghit pe nerăsuflate încă două coate blond-roşcate în tuşe de match; loja şi stalul scârţâie şi duduie la antifon restul fugii.


Nimic de neînţeles în făptura lui Diomede. Clar, coerent, realiza simplitatea cu asupra de măsură. O singură propoziţie dintr-un singur predicat l-ar fi putut cuprinde pe subînţelesul, nici fără a-l constrânge, nici a o strâmtora. Trecuse fluierând printre apărările temutelor probe ale celor mai pretenţioase universităţi, fentase prelegerile şi întorsese examenele cele mai dure cu putinţă, pentru a se fi socotit, abia după petrecerea primilor ani, în posesia mult râvnitei învăţături şi, neînşelând aşteptările, a trebuit să le dea cu piciorul pentru a nu le finaliza, ba înainte cu o lună, ba după prima repriză; disonant, timpul nu trecuse, ci fusese pierdut. Scorul ţinea să rămână tot alb. Când a simţit că trebuie să se apuce totuşi până la urmă de poveşti, a căutat înainte de toate să afle ce nu este literatura. Unde s-a şi cărat. Partida reizbucnea la un scor şi mai categoric. Tribunele juisau când Nunu îşi potrivea mingea pe linia de şase metri.


Asta a făcut: şi-a tras mucii – semn că trece la atac. Şi-a scos banii. Batista. „Păi, treci mâine pe la mine, şi – gata – îţi iei alea, mărgelele ălea de sticlă. Ce, mâine nu-i zi?“


Scaune pluteau, mese umblau, chelneri clipoceau în picioare şi tiţi îşi trăgeau nasul.


Titi! – caut să pun punctele pe cei doi de i – n-a mai rămas decât A şi B din tot alfabetul.


Tot l-am băut, Paşunisimo.


Ne umplusem de scaune până şi pe haine. Aerul, şi el foarte îndoielnic se adăuga peste noi.


Se prăbuşea-n somn ca vasele de cristal care-i cădeau pe moza-(pusesem „betonul“, nefiind însă ş)-ic în vestibul. Tot ce a fost e un jalnic morman de verzale. Numai somnul ce mai putea să ne desfacă; înfruntam bărbăteşte despărţirile unuia ori ale celuilalt – adorm şi acum înfofolit în alintul numelor care m-au iubit – aţipeam fără să ne atingem visările, fără să ni le citim. Când pregătea aşternutul ne bucuram întrucâtva de apropierea ce ne ameninţa: disperam îngrozindu-mă somnul acela atât de adânc în care se îneca de fiece dată ca o carte de vise; îmi răsfoia leneşă numele, mi-l mângâia pe silabe, le reîmpletea şi le redespletea făcând coarda câte unei vocale să răsune mai larg, mai adânc, dibuia vreo femeie şi mă întreba cum e vremea, după cum însumi disperam când o lua razna cu vreunul din foştii iubiţi, acolo, chiar pe sub ochii mei, printre monogramele îndelungi ale înserării, în plină primejdie, până hăt, unde străzile se termină în câmpie, căci numai de acolo – spunea – poate privi întunericul: Vai, câtă cerneală! Îmi visa numele, mi-l ştia persoană cu persoană: Ici, în ochi te-am văzut prima oară, poate mă aşteptai la fereastră când m-ai întrebat, dacă n-ai, cumva, vreo viziune nouă-nouţă în tine?


Nu i-am putut realiza multă vreme, cum doar cosmonauţii pot face, de-a-ntregul, ca unei planete de pe care niciodată nu te-ai ridicat, geografia, precum pe cea a propriului ochi, fiindcă totdeauna mi s-a părut că văd lumea numai cu unul; ea a fost cea care m-a învăţat să renunţ, să îndur despărţirea pe care trebuia până la urmă s-o înfrunt, mi-a dat văzul şi orbirea, puterea de a-mi aminti ceea ce nu ştiam. Părul care odihnea un amurg nesfârşit înrăma doi obraji de culorile soarelui; gândul meu nu o dată şi-a găsit alinare aţipind ca un prunc în perniţa urechilor ei îndelung migălite, ori s-a zbenguit făcând tumbele cele mai caraghioase de-a lungul şi latul pomeţilor, s-a pitit ruşinat sub umbrarele tainice ale buzelor, pe sub nări, unde tot în joacă vrea parcă să zboare: plutea pe sub bolţile veneţiene ale sprâncenelor trufaş arcuite căutându-şi aleasa pereche, o avea, o sfioasă fecioară printre copilele ce-i dansau în priviri, în gândirile ei aţipite. Descreierarea scurgerii vremii care sminteşte trecuse peste ea ca o pală neputincioasă amorţind de la sine înainte de a o atinge. Curenţi leneşi îi înfiorau pântecul, străbăteau coapsele netede făcân­du-le să se cutremure pe sub aspra atingere de arcuş, îi învolburau pulpele, îi despicau pieptul între sâni şi, izbind-o-n gâtlej, o făceau să mă strige în şoaptă cu numele somnului, căci aşa mă chema, uneori, moleşită, mânând un leneş creion pe hârtie, aprig şi voluptuos, de parcă ar fi pângărit-o cine ştie ce frică de moarte; tresărea iscodindu-mă cu cel mai nevinovat licăr pieziş, să nu-i fi surprins cumva gândul, căci cu siguranţă poate că desenul i-ar fi amintit unduirile propriului trup ori ale înlănţuirilor dăruirii sau poate orice altceva dintr-o poveste care-ar fi dormitat încă-n manuscrisele mele şi la care nici n-ar fi încercat să se uite, nu fiindcă ar semăna cu vreuna din cele citite în viaţa sa, nu fiindcă iubise mai tandru cândva, cât poate pentru simplul motiv că încă spera ca ele să nu se fi irosit numai aşa – toate, nişte hârtii, tot un fel de bancnote – ceva ceea ce nici nu înţelesese de parcă nici n-o privea, dând pentru a nu ştiu câta oară peste înţelesul că viaţa nu poate fi doar povestită, că trebuie, clipă de clipă şi zilnic, scrisă. Iubea fără să se mai iubească, plângea fără s-o mai doară ceva, suferea când era fericită, trăia tâlcul morţii în sensurile nemuririi şi-mi închipuiam eu-ri ţâşnindu-mi din mâini şi-mi luam zborul cu ele, descotorosindu-mă până şi de ceea ce crezusem că m-ar face în vreun fel fericit, mă eliberam până şi de propria-mi libertate. N-am iubit-o nicicând, aş fi terfelit-o, etc., etc.


- Gata, s-a reprodus forţa de muncă? – Păi, s-a. – Scoal c-ai tirajul stricat: horcăi şi bombăni, faci un praf de neuitat când sforăi, ce tot vrei cu mărgelele alea, te pui pe rulmenţi?, că m-ai împuiat, şi mai dai şi din picioare, te crezi la spital?, lasă-mi halatul în pace; ţine-ţi, mă, capul mai sus, nu mai pune, n-auzi, nicovala pe masă! – Aho, aho, copii şi fraţi! Că mă doare un dinte. – Unde: în d sau în t? – În c.


Timpul rămăsese probabil, părul personajelor aproape maro, cerneala albastră, maşina de scris amanetată – pam-pa-ram, se frământă pe loc şi se pune la foc mic. Adevăruirea, nu adevărul contează.


Îl ştiuse fără să-l fi cunoscut. Mai curând, l-ar fi nimerit, odată ce dinspre partea sa nimeni n-ar fi trebuit să-l ia-n seamă. Cu privirea întoarsă, lipsind totdeauna de unde era, apărea peste rotunjimea judecăţilor, prin harul unei feminităţi cu totul şi cu totul nepotrivite, în luciul netezimii trăirilor lui, din belşugul simţirilor – o fiinţă irezistibilă care-l înconjura, ca întinderea amăgitoare a mării. Desluşea în acest portret pe care viaţa ca un cărbune al morţii i l-a întregit până în cel din urmă detaliu, îl zărea limpede, apărea însă numai după câteva fraze, suficiente pentru a figura principalele noduri şi ramificaţii ale felului său de a gândi şi simţi, de a fi: umbrele importante aruncate de pericolul iubirii pe această schiţă de autoportret, ca o za pe care lanţul anilor şi zilelor o repeta imprimând-o pe orice atingea sau făcea, ca pe un slogan, ca pe o monogramă. Până unde şi cât de adânc şi-ar putea cineva îmbuna chipul vieţii? Lui unul i se întâmplase, n-a putut spune că i-a reuşit, s-a cam făcut singur, n-a fost chiar o întâmplare că i-a izbutit, deşi îşi pierduse nădejdea demult; n-o mai vedea, radia. Abia când ajunsese a fi prea târziu, şi nici de întâmplat nimic altceva nu s-ar mai fi putut întâmpla, constatase că, fără să vrea, orbecăind, întinase, smintise desenul şi zalele porniseră de atunci să ia altfel de chip, legându-se altfel între ele, în răst-şiruri, nu numai într-unul, ţesând parcă prin pânzele unei corăbii fascinaţia frăgezimii ţinuturilor descoperite, începând să trăiască deja, fără să prea înţeleagă, viaţa prin vieţi. Dar pe chipul căreia dintre ele fusese înscrisă întâmplarea pe care totuşi o povestesc?


Şi Nunu, şi Titi, şi Radu se holbaseră. – Acu, mă crezi? Crezi, ori nu crezi? - făcea. Îl credeam, făceam. – Treci pe la Pumnul de fildeş, după Capitol; jură că treci, dă-le dracului de mărgele!


Bingo! Lasă-mă să-ţi downloadez rezumatul: madam era rece. – Ce-ţi fac sentimentele, corcoduşe? – Ah, mă simt plină cu de toate. Şi m-am măritat – îmi arată: euro-chiloţi, buci de inox şi arbori ginecologici.


Îmi trag mucii: rulmenţi ai? – Doar gogoşi, s-a smiorcăit, c-am rulajul stricat. – Te-am iubit pân-la ultima pagină, la leşin, Diegezo.


Îmi curg mucii. Pe pereţi, boxele tecno anunţă cuadrifonic a patra oară meci nul dârdâind.


Şi, şi, şi, şi?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul