Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Alexander ausvater: Despre zona de lumină şi speranţă a lumii

        Titus Crişciu


- Aţi început să montaţi în România după aproximativ 150 de spectacole puse în scenă în diferite ţări. Sunteţi un adevărat globe-trotter teatral care aleargă dintr-un teatru în altul, dintr-o ţară în alta. De fapt după ce alergaţi, domnule Hausvater?


- Dacă aş şti de ce alerg, m-aş opri. Cred că, în momentul când voi face un spectacol care să mă satisfacă, mă voi opri. Nu există un spectacol care m-a mulţumit pe deplin, nu este un lucru care să mă convingă că am ajuns la ce trebuia. Asta pentru că teatrul e o artă colectivă şi se realizează cu oameni care, la rândul lor, sunt diferiţi. Pe de altă parte, teatrul este şi o modalitate de a cunoaşte aceşti oameni, de-a cunoaşte locuri noi, de-a traversa geografia şi istoria. Aşa că oricare ar fi situaţia omului de teatru, chiar stând pe loc trebuie să voiajeze, teatrul fiind o odisee. Alerg pentru acea întâlnire între Sparta şi Teba, între aici şi acolo, între ieri şi astăzi, între cer şi pământ, între mine cum eram şi cum aş fi putut fi, în care elementele care compun teatrul ajung la o sinteză.


- În periplul dv. prin lume şi acum prin ţară, aţi poposit vremelnic la Reşiţa. Aveţi cumva sentimentul că trăiţi şi creaţi în provincie?


- Azi nu mai există nici un concept de provincie decât în mintea omului complexat sau cu complex de inferioritate. Astăzi teatru se face numai în fostele oraşe de provincie şi nu în capitale. În Franţa, Germania, Canada ş.a., în oraşele mici în care regizorul îşi aduce actorii, poate să evolueze fără tentaţiile metropolei: televiziune, radio, reclame etc. În fostul oraş de provincie poţi să creezi mai aproape de oameni, deoarece actorul devine o parte din peisaj. Pentru perioada respectivă devine prieten cu omul care vinde ziare, cu ospătarul de la restaurant sau cu vânzătorul din super-market. Toţi aceştia se adaugă la atmosfera generală. Nu cred că arta bună a fost făcută în oraşele mari. Marii pictori veneau la Paris să-şi expună tablourile, dar nici Van Gogh, nici Cezanne, nici Gouguin n-au pictat la Paris.


- Înainte de a pune în scenă un spectacol vă puneţi câteva întrebări: De ce acest spectacol? De ce acum şi de ce în oraşul respectiv? Aţi găsit răspunsul în ceea ce priveşte spectacolul pus în scenă la Reşiţa? Dacă da, în ce constă el?


- Cred că un artist poate să formuleze una sau mai multe întrebări, dar nu întotdeauna are şi răspuns la ele. Formularea întrebării e importantă. De ce aici? Pentru că e nevoie. De ce acum? Pentru că e timpul propice. Cel puţin aşa simţi tu. Dar nu poţi găsi răspunsurile radicale pentru că publicul nu poate fi niciodată definit şi nici nu pot să înţeleg ce înseamnă publicul. Ce înseamnă că un om devine deodată o parte din audienţă şi răspunde negativ, pozitiv sau râde împreună cu ceilalţi într-un singur glas. E o magie care se întâmplă în sală. Pentru Reşiţa n-am găsit răspuns, cum nu găsesc de obicei, dar formularea întrebărilor e importantă. Un lucru e clar: acest spectacol e o premieră europeană şi în afară de Canada, nu s-a jucat nici unde în lume.


- Nu demult, într-un interviu v-aţi manifestat împotriva influenţei politicului asupra vieţii artistice. În ce măsura v-a afectat pe dv. în exprimarea artistică a unei montări?


- În Canada, în SUA, de pildă, politicul nu se interesează de existenţa teatrului, nu îi pasă. Această indiferenţă, total agresivă, face ca oamenii să fie indiferenţi faţă de teatru. Preferă să meargă la restaurant, la casa de vacanţă, în loc să vină la teatru. În România agresivitatea asupra teatrului se manifestă în faptul că politicul nu ştie ce să facă cu acest teatru, nu au clară legea teatrului. Sigur că aici e mai multă înţelegere asupra procesului teatral, pentru că teatrele sunt subvenţionate de stat. Dar nimeni nu gândeşte la evoluţia lui, ce să facem ca situaţia teatrelor şi a actorilor să se amelioreze, ca teatrul să devină încet, încet, mai bogat şi astfel să-şi permită producţii de calitate estetică, dar şi din punctul de vedere al decorului, costumelor etc. Ca să vă răspund la întrebare, pe mine mă deranjează faptul că, oricât aş dori să izolez actorii de restul societăţii, ştiu că, ajunşi acasă de la repetiţii, văd la TV aceşti bufoni, aceşti clovni, aceşti exponenţi ai politicului care se ceartă, se înjură, care îşi spală rufele în faţa noastră, într-o o limbă de necrezut. Altfel spus, dacă politicul tuşeşte, ţara are pneumonie.


- Cu fiecare piesă, cu fiecare scenariu pus în scenă aţi urmărit să realizaţi o experienţă de viaţă trăită şi asimilată de cei implicaţi în ea. Ce fel de experienţă aţi urmărit prin spectacolul de la Reşiţa?


- Piesa Monumentul de Colleen Wagner e bazată pe fapte istorice extrem de grave. Actorii nu pot exprima aceste lucruri utilizând tehnicile teatrale, pentru că e vorba de o extremitate a conduitei umane. Omul care se comportă fără nici un fel de logică, când ura ajunge la un punct al distrugerii care nu poate fi înţeles. Cum actorii de aici nu au trăit asemenea situaţii, a fost încercarea de a se pune în locul personajelor şi să spună ca Stanislavski „Ce-ar fi dacă eu aş fi fost acolo“. Lucrul în sine e cum să uităm de ideea atrocităţii, să gândim ca Mejra, personajul feminin, la banalitatea răului. Răul care este comis printr-un gest banal, nu printr-unul dramatic ca la greci. Nu este ceva uşor, care se naşte peste noapte şi face parte dintr-o evoluţie care cere timp şi cere ca actorul să se schimbe. Cum devenim conştien?i că ne-am schimbat? Uneori în ani, dar acum durează doar o oră şi douăzeci de minute. Cum ne schimbăm de la rău la bun, de la tânăr la bătrân, de la mic la mare, ne schimbăm şi transformarea devine ca un gust, ca un miros, devine evidentă.


- Cu alt prilej, aţi afirmat că nu credeţi în teatrul-experiment, ci în experimentul în teatru. Vă rog să vă explicaţi.


- Cred că teatrul nu se poate face fără experiment. Omul în sine trebuie să se pună în situaţia tematicii spectacolului. Exact ca un cercetător în domeniul medicinii, care se inoculează cu medicamentul pentru a vedea dacă are efect pozitiv. În teatru este când actorul se pune în situaţia experimentului şi nu al teatrului experimental, care e un stil de teatru. Când actorul uită de tehnicile jocului, de limitele jocului şi trăieşte experimentul până la sfârşit. Experimentul este de a lua rolul asupra ta, în condiţiile vieţii, şi după aceea transferi experimentul într-un spaţiu teatral.


- Curiozitatea de reporter mă face să vă întreb care este relaţia dv. cu critica de teatru? Curiozitatea mea e motivată de faptul că, încă de la primele montări în ţară cu …au pus cătuşe florilor (1992); La ţigănci (1993) şi Pericle (1995) (toate puse în scenă la Teatrul Odeon), doar puţini critici s-au pronunţat despre aceste spectacole. În schimb, actorii, cu simţul lor artistic şi uman, s-au lăsat cuceriţi de dv. Cum vă explicaţi aceste reacţii?


- De obicei nu vorbesc despre critici, pentru că orice-ai spune, devii subiectiv. Erau vreo trei critici, între care Parhon era unul, cu care mă înţelegeam. Mi se pare că majoritatea nu sunt bine informaţi, nu sunt obiectivi şi nici profesionişti... de aceea n-am nici un fel de reacţii. Tot ce pot să spun este că, dacă nu-ţi place un spectacol de-al meu, el având loc într-o sală, de ce nu spui cum reacţionează publicul? Eu fac spectacole pentru public, nu pentru actori sau critici, şi atâta timp cât ei nu raportează această fidelitate, adulaţie, a publicului, nu pot să-i iau în serios. Singurii care decid sunt actorii, prin abnegaţia lor, şi publicul prin fidelitatea lui.


- Totuşi, despre spectacolul Athenee Hotel, de la Naţionalul timişorean, Irina Budeanu, într-o cronică din „ABC“ (suplimentul de cultură al ziarului „Azi“, din martie, 2007) scria: „Ca şi în celelalte montări ale lui Hausvater, imaginaţia, ideile originale, fantezia şi dinamitarea oricăror limite în creaţie îţi dau ocazia ţie ca spectator să crezi din nou în mirajul teatrului“. În final se întreba unde au fost criticii din juriul UNITER, pentru că nici nu au nominalizat pentru premii această montare. Aveţi comentarii de făcut?


- Această întrebare este legată de cea dinainte. De aceea nu pot să spun decât că sunt marcat de felul în care Irina se exprimă. Nu cred că premiile UNITER au fost obiective şi nici nu aş accepta un asemenea premiu. Şi acum, în iunie 2007, s-a jucat acest spectacol cu sala plină şi aplauzele au continuat minute în şir. Este pentru prima dată când în România se joacă un spectacol european în 12 limbi învăţate de actori. Este vorba de România văzută prin ochii unei doamne, reporter străin, care a venit la Athenee Palace în 1940 şi raportează tot ce se întâmplă despre istoria acestei ţări. Sunt foarte mulţumit de acest spectacol, de actori, şi nu am nici un fel de dubii că unor critici, poate, nu le-a plăcut. În momentul când devenim negativi, şi e foarte uşor să devii negativ în România, nu mai poţi să creezi. Creaţia este un proces total pozitiv.


- Ce aţi vrea să se mai ştie despre regizorul de teatru şi film Alexander Hausvater, ce doriţi să transmiteţi publicului?


- Faptul că nu pot să fac nimic decât în totalitate. Faptul că mă implic total. Orice aş face cu actorii, chiar dacă i-aş brutaliza, e o relaţie de dragoste, iar ceea ce creăm este un proiect al dragostei. Chiar dacă arătăm pe scenă partea oribilă a conduitei umane, trebuie să fie o zonă a luminii în care zâmbim cu mari speranţe că vom ieşi din asta. De fapt noi avertizăm că nu cădem în asta. Deşi nu am soluţia finală, ceea ce ofer este o reflexie a cine sunt şi ce sunt în momentul şi cu modali­tăţile respective, cu actorii aceia talentaţi sau foarte talentaţi. În momentul acela mergem până la sfârşit cu generozitate, tandreţe şi respect pentru cei care vin să asculte povestea.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul