Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Răpirea din Irak (II)

        Constantin Stan


Încheiam episodul trecut, dedicat acestui subiect de televiziune, de media în general, extrem de polarizant în urmă cu câţiva ani – răpirea jurnaliştilor români în Irak – cu îndoiala că lumea noastră va reacţiona pe măsura cărţii lui Eduard Ovidiu Ohanesian. Ea are toate ingredientele de a deveni o carte de mare succes. Poţi fi sau nu de acord cu versiunea lui Ohanesian despre cele petrecute, dar nu poţi rămâne indiferent. Este o carte a dezvăluirilor, a culiselor puterii, presei, serviciilor secrete. Ca un fel de preambulo al evenimentelor ce-aveau să-i marcheze, se pare, viaţa, cartea începe cu o halucinantă poveste despre şi din interiorul Serviciului de Informaţii Externe. Şi nu mă refer la securişti, nomeclaturişti prezenţi în SIE, nici la afacerile derulate de aceştia. În acest caz, eu am propria-mi versiune despre astfel de dezvăluiri: ori jurnaliştii noştri sunt/afişează inocenţa şi cred că doar serviciile noastre secrete se ocupă de lucruri necurate (ceilalţi fiind nişte îngeraşi care habar nu au cum se fac bani din încălcări de embargouri, de comerţ la negru cu arme, tehnologie, ţigări, droguri sau că ăia nu folosesc metode neortodoxe de a obţine informaţii – filaje, supravegheri, plantări de microfoane, interceptări de convorbiri etc.), fie serviciile noastre sunt neprofesioniste de îşi lasă devoalate activităţile licite sau ilicite. Aşadar, nu la aceste dezvăluiri mă refer, ci la cele legate de o lume puţin cunoscută chiar şi oamenilor care au lucrat în presă; întâlniri prin cârciumi de lux cu oameni ai serviciilor secrete, încercări (de ce nu şi reuşite?) ale centrelor de putere (Cotroceni, Palatul Victoria) de a intoxica presa, de a o dirija pe un făgaş convenabil; micile şi marile sugestii care să intimideze sau să promită avantaje. Instituţiile prezente în cartea lui Ohanesian au obligaţia să reacţioneze şi să răspundă fiecărei afirmaţii. Comisia de control a Parlamentului (aia care se ocupă de serviciile noastre) trebuie să se autosesiseze şi să pună întrebări pentru că nu ştiu în ce ţară se mai întâmplă ca activitatea, oamenii, structurile, organigramele, resursele financiare să fie popularizate mai abititr decât bilanţul unui butic. În afara acestor instituţii, este cazul ca şi presa să reacţioneze. Cartea ne sugerează, când nu ne spune de-a dreptul, o prezenţă activă, dacă nu chiar o imixtiune, a serviciilor de informaţii în media. Multe jocuri se fac şi se desfac prin presă – jocuri politice, jocuri economice, jocuri ale clanurilor mafiote. De toate aceste jocuri serviciile noastre de informaţii nu par a fi deloc străine. Are presa jurnaliştii, strategia şi voinţa de a le contracara pe cât posibil? Nu vreau să afişez naivitatea şi nici falsa indignare, pentru că ştiu foarte bine că nicăieri în lume presa nu este scutită de astfel de presiuni, de imixtiuni, de jocuri. Presa nu mai e (dacă a fost vreodată) inocenta Suzană ieşită din baie; curată, proaspătă, candidă, ascunzându-şi graţioasă doar sânii! Însă, prin alte părţi, a da curs ori ba unor informaţii venite chiar şi pe aceste căi susceptibile de interese obscure este judecat în funcţie de menirea majoră a presei şi, nu în ultimul rând, de interese naţionale. Şi, astea fiind zise, ajungem la răpirea propriu-zisă. În acest prim volum, ni se oferă o relatare, palpitantă, zic eu, privind pregătirea plecării, sosirea în Irak, răpirea şi lunga istorie a captivităţii. Remarc modul admirabil în care faptele nu primesc infuziuni profund subiective şi nici nu anticipează analiza care, mă gândesc, va urma în următorul volum. Deocamdată, doar micile răutăţi la adresa colegei Marie Jeanne Ion ne-ar putea ghida în hăţişul cauzelor – dar şi consecinţelor – răpirii jurnaliştilor noştri în Irak.


La timpul potrivit, ca şi la emisiunea lui Stelian Tănase – care a răsfoit aşa, cam în scârbă cartea, citind sumarul, semn clar că nu avusese curiozitatea să vadă ce conţine! – s-a vorbit de o răscumpărare pe undeva pe la 10 sau 8 milioane de euro. Banii aceştia s-au plătit din banii contribuabililor români. Deci, contribuabilul român trebuie să ştie cine a greşit pentru ca România să plătească pentru neghiobia cuiva, pentru jocurile altcuiva, pentru a înfunda, pentru dorinţa cuiva de a înfunda pe altcineva. Prefaţatorul cărţii – Sorin Roşca Stănescu, bun cunoscător al serviciilor secrete cu care a colaborat din fragedă studenţie – aşază în fapt, în scurtul său text, o mulţime, o avalanşă de întrebări: „De ce serviciile secrete nu au intervenit? Nu cumva ştiau de răpire, dar au tăcut în mod deliberat? Nu cumva au încercat unii şefi de la SRI şi SIE să tragă foloase din această dramă ? Dar oare şeful statului a fost inocent ? Cum se explică întâlnirile lui de taină cu Omar Hayssam ?...“ şi multe, multe altele. O mulţime de întrebări ţi se iţesc şi ţie, cititor, pe tot parcursul cărţii. Oricum, înainte de a le da curs ori a răspunde la ele, trebuie să aşteptăm: 1) reacţiile instituţiilor statului, 2) volumul al doilea al cărţii Amintiri din portbagaj. Din culisele unei diversiuni – Răpirea din Irak, Minerva, 2008. (C.S.)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul