Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Visul unei seri de toamnă

        Gelu Negrea


Nu ştiu dacă Unirea Urziceni va câştiga titlul în această ediţie de campionat (probabil că nu...). Nu ştiu dacă va fi măcar campioană de toamnă (poate că nu, poate că da...). Sigur este că, după cincisprezece etape, Galamaz, Mara, Bila?co, Bordeanu, Frunză, Epaminonda Nicu, Onofraş şi ceilalţi ialomiţeni de circumstanţă s-au aşezat enigmatici şi cuminţi în fotoliul de lider al Ligii întâi după ce duminică, în deplasare, au învins meritat ocupanta conjuncturală de până acum a primului loc în clasament, Dinamo Bucureşti. După victoria de la Roma a ceferiştilor clujeni în prima etapă de Champions League, acesta este cel mai important moment care se consumă prin fotbalul nostru periferic, confuz şi fără nici un chichirez, spectaculos mai mult în tribune decât pe gazon şi logodit pe veşnicie cu scandalul. Este momentul unui adevăr cu multe faţete.


Cu riscul de a contraria pe mulţi, daţi-mi voie să cred şi să afirm în oarecare cunoştinţă de cauză că postura în care se află la această oră astrală pentru ei, fotbaliştii din Urziceni, nu se datorează nici măiestriei de antrenor a lui Dan Petrescu, nici calităţilor de manager sportiv ale lui Mihai Stoica, nici finanţatorului clubului (spre onoarea lui şi spre ruşinea mea, nici măcar nu-i ştiu numele...). Mai finanţează şi alţii echipe prin toate eşaloanele fotbalistice, unii vehiculează chiar sume exorbitante comparativ cu acelea mitocosite lunar pe statele de plată ale Unirii, dar rezultatele rămân mediocre. Mai sunt şi alţi directori de club care ştiu despre ce e vorba în propoziţia asta cu managementul fotbalistic, unii dintre ei pot ţine docte prelegeri academice pe tema respectivă (uneori o şi fac...), dar de la vorbă la faptă distanţa se măsoară nu o dată în ani-lumină. Aşijderea, nu găsesc că Dan Petrescu se deosebeşte fundamental de restul antrenorilor buni din România. La fel ca Jose Murinho, Fabio Capello, Mircea Rednic, Maurizio Trombetta ori Sorin Cârţu, „Bursucul” le predă elevilor săi aceleaşi lucruri, cunoscute şi recunoscute de când e fotbalul fotbal: să-şi apere propria poartă şi s-o pună cât mai des în pericol p-aia adversă. Pentru asta, toţi fac pregătire fizică şi tehnico-tactică uzând cam de aceleaşi procedee, scheme şi exerciţii, iar, complementar, încearcă să le construiască băieţilor cu crampoane, suspensori, tricouri şi jambiere un mental de învingători, să le insufle bucuria de a juca şi să le mobilizeze orgoliul de a păşi cu fruntea sus la finele oricărui meci disputat. Nimeni nu face altceva şi nici mijloacele la care recurge fiecare nu diferă foarte mult. Diferă, în schimb, rezultatele şi asta pentru că în ecuaţia performanţei mai intră o componentă esenţială: naturelul simţitor ori, dimpotrivă, refractar al fotbaliştilor înşişi. Oricât ar fi sămânţa de bună şi agricultorul de iscusit, oricâte ploi binecuvântate ar trimite din ceruri milostivul, dacă ogorul este arid, sterp şi neprimitor, în zadar va fi totul. Vreau să spun cu alte cuvinte că este obligatoriu ca jucătorii să fie sensibili, deschişi, inteligenţi, generoşi, capabili de dăruire şi sacrificiu, modeşti, dispuşi să-şi depăşească limitele, altruişti. Un eurogol la păianjen sau o deposedare în extremis depind, în adânc, mai mult de aceste imponderabile decât de o schemă tactică exersată îndelung la antrenamente sau de o pregătire fizică exemplară. Pentru că stau în spatele lor şi le determină. Şi pentru că pe ele nu ţi le poate induce nici un antrenor din lume. Le ai sau nu le ai de la Dumnezeu. Iar fotbaliştii de la Unirea Urziceni au făcut în partida cu Dinamo dovada peremptorie că le au. Acesta este motivul pentru care nutresc convingerea că, dincolo de abilităţile sale de tehnician, Dan Petrescu a avut şi şansa să adune sub culorile clubului nişte oameni şi nişte caractere; acesta este motivul pentru care mi se pare firesc să le atribui lor, în primul rând, meritul acestui succes, oricât se va dovedi el, poate, de pasager. Şi nu este exclus să se dovedească astfel: aerul înălţimii e greu de suportat şi puţini sunt cei care rezistă ameţelii triumfului.


...Există în desenele animate o secvenţă recurentă, care traduce în termeni ludici o veritabilă filozofie existenţială a Omului – ce minunat sună acest cuvânt! Un animăluţ care face farmecul indicibil al acestor pelicule – un şoarece, un răţoi, un motan... păşeşte fluierând berbant, fără griji şi fără probleme pe o scân­dură suspendată la mare altitudine. La un moment dat, scândura se termină, dar bestia mică şi inconştientă habar n-are, îşi vede de-ale ei, calcă pe aer şi aerul îi susţine preumblarea candidă. Când, însă, realizează că nu mai are nimic sub talpă, respectiv că păşea în gol, ei bine, abia atunci legile fizicii – abrogate misterios – îşi redobândesc funcţionalitatea şi micul animal se prăbuşeşte.


Nu cred că mai e cazul să precizez care ar fi morala fabulei: miracolul durează doar atât cât te menţii în graniţele imanenţei sale. Şi nici care e legătura sa cu posibilul parcurs viitor al Unirii Urziceni.


Deie Domnul ca aceşti haiduci ai fotbalului românesc să nu se trezească prea curând din visul unei seri de toamnă...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul