Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Senzualitate, cotidian şi amintire

        Dan Cristea


Aderând la distincţia proustiană dintre eul creator şi eul cotidian, Marius Oprea îi vede pe poeţi ca pe nişte “oameni meschini sau laşi, circumspecţi sau proşti”, dar reprezentând în acelaşi timp, prin scrisul lor, “buricul poeziei”, căci, în viziunea autorului, poeţii sunt “legaţi cu o aţă invizibilă de lumea de mâine”. Poemele ar constitui altceva decât autorii lor (“Poeţii nu vomită în numele poeziei”) şi, drept urmare, “poeziile nu-i iubesc”. Distincţia e păstrată şi la alt nivel, consemnată fiind într-un vers remarcabil, parcă desprins din Ioan Es. Pop: “dacă viaţa e poezie, moartea-i titlul ei”. Astfel, poezia e, pentru poet, transfigurare, iar confesiunea făcută prin intermediul artei poetice (“bucătăria poemului” sau “etuva”) se înfăţişează precum o curăţire de sine, o limpezire din “clipa spurcată”, prezentă în momentul enunţării ori scoasă din memorie, un apel făcut la înţelegerea celuilat sau, după cum sună titlul a trei poeme, o “pauză de respiraţie” în interiorul căreia lucrurile trăite altădată îşi armonizează asperităţile în vederea unei perspective viitoare: “… şi acum spală-te şi mănâncă în tăcere/ şi mestecă cu grijă luminoasa zi de ieri şi slăvita zi de mâine/ cu toate înţelesurile lor/ şi apoi scormone în coaja memoriei şi schimbă zgomotul/ şi tăcerile într-un imn blajin, numai aşa/ vei înţelege şi vei ierta oraşul…”(p. 15).


În majoritatea poemelor sale, Marius Oprea e un poet al amintirii autoscopice (“îţi aduni faţa din amintire/ construind înălţând îndreptând”), amintire evocată sau juxtapusă alături de altele prin conştiinţa faptului că înfăţişarea lumii se schimbă în funcţie de vârsta prin care o priveşti. Fragmente de memorie (prima amintire, prima ţigare, întâiul amor, prima cunoştinţă cu moartea, “şaptezecişinouă”, prima experienţă sexuală, oraşul, studenţia şi căminul studenţesc, “optzecişişapte” şi “bucătăria poemului”) sunt risipite în multe versuri abrupte sau, dimpotrivă, asamblate într-o compoziţie complexă, a trecerilor prin vârste, cum se întâmplă în poemul Artă şi Filantropie, poemul cel mai bun din volum. Momentul scrisului ar coincide aici cu un moment de noapte şi frig, dar şi de confuzie bahică, propice hoinărelii haotice prin spaţiul memoriei: “Stau în mijlocul cuvintelor între pahare şi/ încet încet fac poezia. Vreau să scriu despre mine./ o livadă după grindină./ Despre omul acesta îmbătrânit” (p. 33). Poemul ar fi, în atari condiţii, aidoma unei secreţii corporale (“ceva care să năpădească încet, să înmoaie/ şi să ude cămăşi, voci, să lipească pe piele”). Amintirea e imaginată ca o femeie cu “fustele ridicate”, căreia i se mângâie “pubisul jilav” şi care “gâfâie cu limba fierbinte la urechiuşa realităţii”. În spaţiul aceluiaşi poem, eul nu se identifică însă doar cu “scârba, mirosul de bucătărie”, de “pahare murdare”, nu este doar “trupul tresăltând din muguri cleioşi”. Poemul pe care poetul îl scrie în chiar clipa confesiunii îl curăţă, îl purifică, îl absolvă, “schimbând sila de sine în dragoste”.


Conştiinţa retoricii poetice cauţionează astfel exprimarea dorinţei sexuale în completa ei nuditate: “America mea, dorinţa fierbinte de a avea o femeie, / acolo pe o saltea,/ sub un deal tot timpul verde şi plin de păpădii !”. În acelaşi timp, imaginea sexuală a lumii e născută de însăşi foamea sexuală a vârstei din care poetul îşi culege amintirea evocatoare. Cu un ochi avid de concret, Marius Oprea aduce conceptele în lumea personificării, în care dezvoltă imagini proaspete şi sugestive. Frumuseţea are “pielea mesteacănului” şi “ochi de măcriş”, liniştea adoarme cu “faţa smălţuită”, răspândind “mirosul de cătină al fricii”, lumina zorilor are “chiloţi şi ciorapi”, se “întinde, cască şi îmbracă tricoul de ieri”, dragostea se “desprinde de trup şi aleargă despletită pe câmp”.


Versurile lui Marius Oprea, bine mulate pe calapodul firescului, provin, în genere, dintr-o combinaţie de senzualitate, cotidian şi amintire: “În stânga şi în dreapta, ca întotdeauna atent/ să nu mă calce maşina. Am trecut strada apoi nepăsător,/ cu franzela şi ciocolata în pungă,/ ca peste vârsta de 18 ani şi deopotrivă amintirea ei./ Sfârcurile minunate mi-au reţinut ca întodeauna/ privirea, iar prosopul îţi alunecase ceva mai pe frunte.// Apa susura în baie,/ prin ţevile coclite/ pârâul foarte obosit/ îşi căuta şi el drumul spre pământ./ Ca şi amintirea/ acelui prieten mort”. Dacă am vrea însă să găsim o poezie într-adevăr frumoasă în volum, ar trebui să apelăm la câteva versuri gnomice, misterioase prin chiar sentenţiozitatea lor solemnă. Versuri de tipul: “Noaptea produce stele şi trădări şi discuţii./ Sub semnul lunii, oamenii cer iertarea şi vor puterea./ Sub semnul lunii încolţeşte minciuna,/ cu trupul ei lăptos şi uşuratic. Şi dragostea,/ dar şi tăişul privirii de lup”.


De meserie istoric, Marius Oprea a debutat în volumul colectiv Pauza de respiraţie, din 1991, publicând al doilea volum (Solo de tamburină) în 1999.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul