Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Punct şi de la capăt

        

      Ne anunţăm cititorii, pe această cale, că, odată cu acest număr, din 26 noiembrie 2008, revista Luceafărul îşi suspendă apariţia, pentru a reveni, la 7 ianuarie 2009, sub o nouă denumire, Luceafărul de dimineaţă, continuator de drept şi de fapt al vechiului săptămânal al Uniunii Scriitorilor din România, care şi-a celebrat în acest an semicentenarul de dăinuire neîntreruptă. Renunţăm la un nume (“what’s in a name?”, cum ar zice Shakespeare), bine conturat în memoria literaţilor și cititorilor din România, pentru a îmbrăca un altul, cu o uşoară modificare faţă de primul. Oricât de superficială ar putea să apară alterarea denumirii îndătinate, o facem de nevoie, raţiunea schimbării neîmpiedicând totuşi tristeţea abandonării a ceva ce a existat şi s-a impus în timp. Sperăm doar, precum un contrabalans, să absorbim tot ceea ce a fost mai bun şi mai luminat în istoria semicentenarului săptămânal pentru a-l transplanta şi ocroti în spiritul Luceafărului de dimineaţă.


     Ne despărţim, aşadar, de un titlu, precum şi de Fundaţia Luceafărul, editorul de până acum al revistei, iar această dublă despărţire poate fi considerată, întrucâtva, pilduitoare nu numai pentru revista noastră, dar şi pentru soarta multor publicaţii și instituţii culturale (edituri, de pildă) în aşa-zisa perioadă de tranziţie, pentru ambiguitatea şi insuficienţa multor legi şi reglementări în materie (legea sponsorizării, de exemplu), pentru modul de operare a fundaţiilor, dintre care multe au funcţionat şi funcţionează ca un paravan, fiind înfiinţate pentru apărarea unor interese egoiste, de grup, sau fiind deturnate de la spiritul de mecenat care ar fi trebuit să le anime spre obiective care maschează obţinerea unor foloase de orice fel (fundaţii - căpuşă). Pilduitoare e şi tipica naivitate de creatori (eufemistic vorbind) cu care s-a acţionat ori s-a întârziat să se acţioneze în multe din cazuri. Cum se ştie prea bine, privatizarea a început, la noi, cu privatizarea unor instituţii şi bunuri culturale, în loc ca lucrurile să se fi petrecut exact pe dos. 


     Ce s-a întâmplat, prin urmare, cu Luceafărul?  În primul rând, un om din Tecuci (sau din Bârlad?) a avut iuţeala de mână, în tulbureala tranziţiei, de a înregistra la OSIM titlul revistei, pus de un grup de scriitori, cu dedicaţie, într-o anume epocă, nefavorabilă, a istoriei (în 1958), înainte ca Fundaţia sau Uniunea să-l fi înregistrat. Titlul s-a pierdut astfel. Pare incredibil, dar legea – nu-i aşa? – e lege, chiar dacă putem să ne îndoim de aspectul ei moral. În al doilea rând, a intervenit Fundaţia, care şi-a dezvoltat în timp un statut care să-i permită sfidarea Uniunii Scriitorilor, cu toate că primeşte fonduri de la forul diriguitor al scriitorilor, cu toate că îşi are sediul într-un spaţiu, oferit cu gratuitate, de către acesta, cu toate că îşi editează revista cu tehnologie cumpărată din banii Uniunii. Cu toate că, prin hotărâre a Comitetului Director, revista Luceafărul a redevenit proprietate a Uniunii Scriitorilor din România. Să începem însă povestea de la declanşarea ei. Astfel, acum un an, la o lună după dispariţia fulgerătoare a regretatului Marius Tupan, trei scriitori, membri deopotrivă ai Uniunii şi ai Fundaţiei, au avut nesocotinţa, explicabilă prin împrejurări, dar reprobabilă prin urmări, să admită, ca preşedinte al Fundaţiei, pe o doamnă care se ocupase, într-o funcţie minoră, de revista Luceafărul. Odată devenită preşedinte, respectiva doamnă s-a urcat în copac. Şi-a însuşit ştampila Fundaţiei, a ascuns statutul acesteia, ca apoi să-l interpreteze după propria vrere, a făcut alegeri şi primiri după cum a voit, aşa încât cei trei scriitori să rămână în minoritate decizională faţă de grupul de ne-scriitori, a refuzat şi refuză să  dea socoteală de conturile bancare ale Fundaţiei, necunoscute chiar şi de contabilul ei, a respins  propunerea de intrare în Fundaţie a unor scriitori de primă mărime, a avut iniţiative cel puţin discutabile (neplata colaboratorilor pe luna octombrie, neacordarea banilor necesari pentru expedierea revistei în ultima perioadă, sistarea plăţii, convenite prin contract, către operatorul de site). Cu statutul în mână şi cu sfaturi avocăţeşti în ureche, doamna se crede intangibilă. Cu puţine şi sărace daruri într-ale scrisului, se socoate un superviser  şi un purtător de cuvânt al unei reviste la a cărei facere propriu-zisă nu are, practic, nici o contribuţie. Ne aflăm în faţa unui exemplu aproape perfect al zicerii din perioada comunistă: “unii cu sapa, alţii cu mapa”. În loc ca Fundaţia, editorul revistei, să se preocupe în primul rând de găsirea de fonduri şi sponsorizări, sarcina aceasta cade tot în contul celor care scriu şi fac revista. Revista şi nu Fundaţia  ar trebui astfel, după opinia strâmbă a doamnei respective, să-i plătească pe angajaţii Fundaţiei. Nu se ştie, de exemplu, care va fi destinaţia banilor ce vor fi livraţi de M.C.C. pentru achiziţia de reviste şi abonamente, când destinaţia lor expresă este pentru editarea revistei care aparţine Uniunii Scriitorilor. “Fundaţia, c’est moi !”, iată modul tipic după care se gândeşte şi se acţionează într-o “fundaţie-căpuşă”.


     O prăpastie s-a creat între cei care fac şi scriu revista şi o persoană care s-a înfofolit nemeritat în plapuma Fundaţiei Luceafărul. Este şi motivul principal pentru care ne despărţim, suspendând, ca într-un soi de grevă, pentru că noi suntem de fapt “pălmaşii” publicaţiei, apariţia acesteia după 26 noiembrie 2008. Ne vom revedea, iubite cititor, cu Luceafărul de dimineaţă, în zorii lui 7 ianuarie 2009. Vom onora, înainte de toate, ceea ce va fi înscris pe frontispiciul revistei: SĂPTĂMÂNAL DE CULTURĂ AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA. 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul