Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Exoticele zile ale regelui

        Adrian G. Romila


Debutul prozatorului Filip Florian a fost unul mai mult decât promiţător. Romanul Degete mici (2005) reunea o poveste poliţistă şi un remake istorico-politic, în acelaşi timp, cu o intrigă captivantă şi generoasă estetic. Un copil ce căuta râme lângă un sit arheologic din vremea cuceririi romane, într-un orăşel montan, găsea, din întâmplare, un schelet uman. Chemate la faţa locului, autorităţile dădeau la iveală o groapă comună plină de oseminte, a căror origine controversată suscită imediat interesul unui cerc de „specialişti“ (un reprezentant al foştilor deţinuţi politici, un procuror militar, şeful poliţiei locale, un grup de cinci arheologi argentinieni). Scheletele descoperite erau doar un pretext pentru a ţese destine sinuoase, pentru a aduna în jurul osuarului misterios şi a vestigiilor lui „rămăşiţe“ vii, oameni pe care absurdul istoriei i-a pus împreună, la un moment dat. Băiuţeii (2006), următorul volum al autorului, s-a dovedit o superbă „jucărie“ narativă despre naivitatea şi prolixitatea imaginară a copilăriei urbane, construită la două mâini, împreună cu fratele scriitorului, Matei Florian.


Zilele regelui (2008) confirmă excelentul debut al autorului, adică talentul de mare povestitor deja exersat în două romane de succes. Ocolind fără obstinaţie acrobaţiile egoficţionale, recuperările comunismului şi obsesiile beat care domină piaţa prozei româneşti, Filip Florian rămâne fidel şi acum formulei sale narative. El ficţionalizează rafinat secvenţe istorice „reale“, trecându-le într-o scriitură artistă, densă metaforic şi perfect cadenţată ca ton. Romanul relatează secvenţial primii ani ai instalării regelui Carol I de Hohenzollern ca monarh al proaspătului şi fragilului stat român, ameninţat de otomani şi de ruşi după abdicarea lui Cuza. Tema alterităţii e dată de perspectiva prinţului occidental obligat să garanteze prin pura sa prezenţă pe tron autonomia unei ţărişoare insignifiante, dar confruntat din­tr-o dată cu pă­că­toasa nestator­nicie balcanico-valahă („românii dvs. nu sunt bel­gieni“). Perspec­tiva e dublată de stabilirea la „Bu­karest“ a unui alt neamţ, Joseph Strauss, dentistul căpitanului de dragoni devenit peste noapte rege al României. Adaptarea la spaţiul exotic şi aproape necunoscut înainte celor doi constituie ocazia generării unui arbore evenimenţial cu două fire roşii: cele două destine, urmărite în paralel.


Prieteni odinioară, în timpul şi spaţiul civilizat al rigorii prusace, cei doi vin separat şi clandestin în Valahia. Aici, despărţiţi de o mulţime de încurcături erotico-politice, încearcă să-şi reconstruiască o nouă identitate, de această dată românească. Ei contribuie, de fapt, din plin la modernizarea unui loc ce încă nu scăpase de tarele Orientului. Ofiţerul e uns şi vegheat ca domnitor de elita politică a noii sale patrii, capătă firman de recunoaştere de la Poarta Otomană, supravieţuieşte cu greu acerbelor lupte politice dintre liberali şi conservatori, întăreşte armata şi economia, e gata să abdice de disperare, câştigă independenţa politică printr-un război şi e nevoit să renunţe, în momentul căsătoriei cu prinţesa Elisabeta, la amanta oarbă din mahalaua capitalei. Dentistul închiriază o locuinţă în Lipscani, se împrieteneşte cu alţi concetăţeni exilaţi (frizerul Otto Huer), îşi deschide un cabinet dotat modern, îşi face o clientelă pledând pentru utilitatea îngrijirii danturii („înţelesese de la bun început că acolo, ca un nărav al locului, oamenilor nu le păsa dacă sunt ştirbi“), se căsătoreşte cu o frumoasă guvernantă sârbă, îşi botează odrasla ortodox, dialoghează cu motanul său, Siegfried, suportă violenţele mahalagiilor filofrancezi şi întreţine copilul nelegitim al frumoasei oarbe la care îl dusese, în ascuns, cu ani în urmă, pe rege. Începuturile sunt, desigur, descurajante şi pline de neprevăzut într-o ţară care nu cunoştea binefacerile progresului occidental. „Principele Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig, mai înainte de-a i se fi spus Carol I, şi Herr Joseph Strauss, imediat după ce a ajuns în centrul oraşului, au făcut ochii mari şi s-au minunat când au văzut destui porci bălăcindu-se în noroi, liberi şi graşi, chiar sub geamurile casei care trecea drept palat domnesc. Atât“. Prin ochii celor doi, în „zilele regelui“ suferind de periodice dureri de măsele, Valahia intră, încet, în rândul statelor civilizate: se pavează străzi în locul mocirloaselor mahalale, se construiesc drumuri de fier între marile oraşe şi capitală, se ridică clădiri noi, se inaugurează statui, se pun pe picioare o politică internă matură şi o diplomaţie eficientă.


Nu lipsesc din romanul lui Filip Florian referinţele istorice „exacte“ (nume de evenimente celebre, de politicieni importanţi, datări precise, citate din ziarele vremii), dar ele sunt topite în poveştile care-i au mereu în centru pe cei doi protagonişti. Toată lumea românească a celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX se iveşte firesc din împletitura de aventuri trăite de căpitanul cu nasul acvilin şi de „dantistul“ său amator de băuturi din prafuri de „burete şerpesc“. Pe scaunele tapisate din cabinetul ultimului, bătrânul motan Siegfried, şi el prusac pursânge, îşi scrie cu ghearele propria istorie a exilării forţate printre mâţele ciufulite ale Orientului, între care străluceşte Manastamirflorinda. Monologurile motanului, adresate când stăpânului său, când frizerului, când iubitei care i-a dăruit cinci pisoiaşi, sunt superbe epistole lirice, cu accente de invocaţii grave şi protocolare. Presărate între întâmplările din roman, ele alcătuiesc un contrapunct muzical în curgerea abundentă a naraţiunii şi multiplică oglinzile în care se reflectă destinul românesc al „dantistului“ german. Moartea apoteotică a motanului, călcat de copitele unui cal la parada de 11 mai, punctează simbolic sfârşitul definitiv al unei aculturaţii reuşite: „Iar acolo, la umbră, când zilele motanului Siegfried se încheiau, zilele regelui stăteau să înceapă“.


Parabolă istorică şi halima valahă, romanul lui Filip Florian înscrie în panoplia prozei autohtone contemporane încă o reuşită. O poveste frumoasă în cel mai literar sens al cuvântului.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul