Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poetica operei deschise

        Paul - Gabriel Sandu


Apărută de curând în traducere românească, lucrarea lui Umberto Eco, Opera deschisă, reprezintă încercarea de a gândi operele de artă, în varietatea lor, printr-o categorie fundamentală unică. Una dintre întrebările care a preocupat gândirea filosofică încă de la începuturile ei îşi găseşte rezolvarea în lucrarea filosofului şi semioticianului italian Umberto Eco. Dacă putem numi operă de artă o pictură de Rembrandt şi un film de Tarkovsky deopotrivă, o facem în virtutea unei structuri care in-formează orice creaţie artistică în genere. Prin aceasta nu este asumată deschiderea unei opere drept o categorie critică, aşa cum pare a fi fost des înţeleasă, şi nici nu este propus un sistem axiologic potrivit căruia să se poată, în sfârşit, distinge între „opere de valoare («deschise») şi opere fără valoare, depăşite, urâte, («închise»)“ (p. 33).


Opera deschisă, ne spune Eco, reprezintă aşadar „un model ipotetic“, „o abstracţie“, prin mijlocirea căreia diversitatea uimitoare a operelor de artă, chiar aparţinând aceleiaşi arte, pot fi înţelese în unitatea lor. Însă care este atunci sensul şi specificul acestei deschideri, despre care Eco ne spune că a devenit valoarea supremă a creaţiilor moderne, aceste opere „«deschise» într-un sens mai puţin metaforic şi mult mai concret; vulgar spus, opere «neterminate», pe care autorul pare că le încredinţează interpretului [...].“ (p. 48)?


Autorul numeşte trei trăsături fundamentale ale operei deschise, anume „invitaţia de a face opera împreună cu autorul“, deschiderea în vederea „unei germinări continue de relaţii interne pe care consumatorul trebuie să le descopere şi să le aleagă“, în fine, deschiderea către o serie „virtual infinită de lecturi posibile.“ (p. 71)


Opera de artă devine aşadar, astfel înţeleasă, o operă „în mişcare“, o creaţie a cărei procesualitate este însăşi împlinirea ei şi valoarea ei supremă. Cel care priveşte o pictură, la fel ca cel care citeşte un sonet shakespearian, este nu numai un simplu spectator, sau în orice caz este deopotrivă co-autor al operei respective. Ideea borgesiană potrivit căruia fiecare cititor al lui Shakespeare este el însuşi Shakespeare îşi găseşte în conceptul de „operă deschisă“ configurarea conceptuală. Însă cum este posibil ca opera de artă să fie structurată de o astfel de procesualitate, cum trebuie înţeleasă acea „germinare continuă de relaţii interne“, acele jocuri dintre conotaţii şi denotaţii, mai devreme indicate de Eco? Cum se poate obţine acea „identificare între semnificat şi semnificant, între «vehicul» şi «modalitate»“ (p. 92) cum se poate obţine, cu alte cuvinte, acea „ricoşare fără încetare“ a semnificatului în semnificant care se îmbogăţeşte în mod paradoxal ori de câte ori are loc o „consumare“ estetică?


Pentru a răspunde acestor întrebări, Eco revine la analizarea limbajului operei de artă, un limbaj care se vădeşte a avea alte particularităţi decât cel întrebuinţat în mod firesc: „Cuvântul poetic este considerat acela care, punând într-un raport absolut nou sunetul şi noţiunea, sunetele şi cuvintele între ele, unind fraze în mod neobişnuit, comunică împreună cu o anumită semnificatie o emoţie neobişnuită [...]“ (p. 114). Cu alte cuvinte, într-un mesaj estetic, codul folosit nu mai respectă regulile fireşti ale comunicării, ci se propagă, folosindu-se de codurile acelui limbaj, negându-le şi substituindu-le.


Limbajul estetic reprezintă, aşadar, o propagare nefirească, dezordonată, prin excelenţă ambiguă, a limbajului obişnuit. Şi tocmai această ambiguitate „indică destinatarului că respectivul cod ar putea fi întrebuinţat şi într-un fel neobişnuit. În felul acesta este pus în discuţie codul însuşi.“ (p. 127). Cu alte cuvinte, orice mesaj estetic provoacă şi soluţionează într-un mod originar o criză a limbajului uzual. Însă chiar această criză, această dezordine urmează a se institui ca ordine şi, în principiu, este susceptibilă de a suporta o altă criză. Tocmai de aceea, Eco simte nevoia să constate că „dezordinea care comunică este dezordine-în-raport-cu-o-ordine-precendentă.“ (p. 127). Din aceste motive, această dezordine trebuie să păstreze cel puţin vag semnalmentele unei ordini, fără de care transmiterea unui mesaj ar deveni o imposibilitate lesne de constatat de către cel căruia îi este adresat mesajul.


Dezagregarea înţelesului, care se diseminează în mesajul dezordonat, lăsându-se abia presupus, de­vine, în cazul acelor „deschideri de gradul doi“ (p. 143), problema prin excelenţă a poeticilor contemporane, care îşi propun „să întărească aceste mecanisme şi să facă în aşa fel încât desfătarea estetică să constea nu atât în recunoaşterea finală a formei, cât în recunoaşterea acelui proces permanent deschis [...].“ (pp. 142,143). Una dintre consecinţele consideraţiilor făcute de către semioticianul italian este aceea că această libertate a operei, această „capacitate a ei de proliferare infinită“ (p. 168), în faţa căreia cititorul sau privitorul însuşi se exercită, poate fi dusă până la paroxism. Acesta este cazul în care opera de artă devine o dezordine fără rest, deschiderea preschimbându-se în zgomot. Opera „scapă“, în acest fel, „controlului tuturor, inclusiv al autorului, [începând] să vorbească sponte sua, ca un creier electronic înnebunit. Nu mai rămâne atunci un câmp de posibilităţi, ci indistinctul, originarul, indeterminatul nedomesticite, totul şi nimic“ (p. 169).


Care este limita dincolo de care deschiderea unei opere dizolvă opera ca atare? Eco nu îşi propune să aducă o rezolvare acestei intrebări. Mai mult decât atât, autorul consideră că identificarea acestei limite nu ţine de estetică şi nu poate fi făcută ab initio, pentru orice operă de artă în general. Această constatare este pusă în seama criticului de artă, cel care „recunoaşte în ce măsură deplina deschidere spre diferite posibilităţi de consum este, totuşi, legată intenţional într-un câmp care orientează lectura şi dirijează alegerile.“ (p. 178). Eco sesizează astfel ceva în genul unei înfruntări dialectice între opera de artă şi propria-i deschidere, o dialectică care este datoare să confirme, dincolo de orizontul deschiderii, „persistenţa“ operei de artă ca atare, echilibrând, într-un sens, raportul dintre inteligibilitatea operei respective şi originalitatea ei în raport cu codurile general acceptate ale limbajului. La limita dintre acestea două ia naştere actul de consumare estetică, ca act deopotrivă creator şi original, act care rămâne însă unul direcţionat, fără a se dizolva în nelimitarea deschiderii ca atare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul