Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Votul alb“ (2)

        


(A trăi democratic, a trăi „literar“)


În anul electoral românesc 2008 s-a întâmplat ca ambele consultări democratice să fie, să fi fost precedate de cele două mari târguri de carte din România: în iunie, alegerile locale au fost precedate de târgul „Bookfest“, iar acum, în noiembrie 2008, alegerile parlamentare au fost (vor fi fost) devansate, cu o săptămână, de târgul „Gaudeamus“. Ca un memento...


Adevărate mall -uri temporare ale divertismentului superior scris, de entertainment cult, ambele târguri de carte din anul acesta au înregistrat recorduri de audienţă şi de vânzări. În iunie, la „Bookfest“, editura Polirom m-a invitat să vorbesc la lansarea traducerii româneşti a romanului Eseu despre luciditate de José Saramago, o capodoperă a literaturii contemporane.


Or, m-am văzut pus în situaţia ca, înainte de o consultare electorală, să vorbesc în faţa unui public masiv despre o ficţiune care este, de fapt, un manifest social şi politic, constituind o apologie a ceva ce încă nu este, oficial, recunoscut: votul alb. Am vrut, n-am vrut, m-am trezit, aşadar, împins de forţa literaturii să incit la un act pozitiv de „nesupunere civică“, de fapt, de creativitate democratică.


Aşa-numitul vot alb este, prin urmare, o ficţiune literară. Dar ce vor cei care, prin Occident, militează pentru recunoaşterea votului alb? Pozitivarea unui fenomen care devastează democraţiile cele mai consolidate: absenteismul, dezafectarea politicului, critica mută la adresa unui politic considerat de către mulţi ca tot mai incomplet, ca tot mai nesatisfăcător reprezentativ.


Aşadar, dacă eu, alegător, cetăţean, nu sunt mulţumit de oferta electorală şi consider că nu am, de fapt, cu cine să votez, între cine şi cine, onest şi responsabil, să aleg, am două opţiuni: fie votez negativ, deschizând pârtia unui anumit candidat, după care nu mă dau neapărat în vânt, prin blocarea altuia, fie stau acasă, adică nu votez deloc, sau mă duc şi îmi anulez singur votul, practicând de fapt, în negativ însă, ceea ce se cheamă un vot alb.


Or, militanţii votului alb spun aşa: să mergem la vot, adică să participăm la actul democratic fundamental, să ne arătăm interesaţi, responsabile cetăţeneşte, faţă de propria soartă colectivă, dar, dacă nu avem ce alege, să „dăm o palmă“ sistemului votând în alb. Numai că votul alb este considerat vot anulat, vot neexprimat, vot avortat, nu vot pozitiv, exprimând o anumită voinţă populară: aceea de schimbare.


În romanul lui Saramago, votul alb este considerat ca marcarea pozitivă a faptului că oferta electorală nu acoperă aşteptările şi posibilităţile sistemului, că nu epuizează realitatea posibilă, invitându-i pe candidaţi să mai caute, să mai cerceteze, să inventeze.


Votul alb este practicat, dar nu este recunoscut ca atare, adică nu este numărat „în alb“, ci „în negru“, fiind, de fapt, exclus de la numărătoare ca non-opţiune în afara sistemului, nu ca terţ inclus în sistem, ca apel civic la deschiderea sistemului, la reimaginarea lui.


Nerecunoaşterea votului alb ca expresie a unei voinţe populare de reelaborare democratică a democraţiei este un act antidemocratic.


Votul alb este un act estetic, un „estetism“ civic afirmativ, nu negator: un act de creaţie şi un apel la creativitate politică. Un semnal de alarmă de care clasa politică trebuie să fie făcută să ţină cont. Dacă economia capitalistă nu se sfieşte să recurgă la estetisme, la artă (design industrial plus publicitate) pentru a-şi face mărfurile cât mai atractive, cetăţeneşte, atunci când e cazul, nu orbeşte, inerţial, automat, noi de ce n-am putea să recurgem, pentru democratizarea democraţiei, la acte „estetice“, la ficţiuni literare precum cererea de recunoaştere în pozitiv a votului alb?


Nu tocmai acesta e rolul artei, să ajute realitatea reinventând-o atunci când dă semne de închidere, de oboseală? Între a consuma arta şi cultura ca pe o marfă şi a o „transpune în viaţă“ atunci când oferta ei depăşeşte în consistenţă oferta „pieţei“, avem, tot democratic, de ales. Dar, dacă arta este instrumentalizată economic, de ce n-ar putea fi ea instrumentalizată şi politic, civic?


„Politica lui Bartleby“ (un personaj, un „idiot“, un „moron“ literar) nu neagă, ci afirmă incompletitudinea realităţii, necesitatea de a apela, uneori, la imaginaţie şi la creaţie pentru a relansa realitatea blocată, formalizată, închisă, cheratinizată, kafkian, adică regresiv, metamorfozată.


În momentul când încetează să mai fie literatură şi artă, când elimină imaginaţia liberă, când se închide în formalism, realitatea se dezumanizează, devine anorganică, minerală. Iar o astfel de regresie, o astfel de involuţie de registru ontologic nu poate conduce decât la mişcări tectonice violente, la cutremure, la „politizarea“ naturii, distrugătoare a lumii.


Alternativa la democraţie nu este decât o democraţie creativ revigorată, re-generată, re-constituită. La origini, democraţia a fost un extraordinar, genial act colectiv de creaţie, de imaginaţie şi de invenţie. De ce şi-ar uita ea originile, modul creativ, „artistic“ de apariţie şi de existenţă?


Răsturnând, complementar, perspectiva, se poate spune că arta contemporană este locul prin excelenţă în care, blocată politic, se exprimă tocmai nevoia civică, socială de reinventare a politicului, de reimaginare a democraţiei, de re-constituire a ei. Nu există „artă politică“. Arta, azi, este politica însăşi. Arta ţine locul politicului, este proteza lui de creativitate, în momentul când politicul democratic s-a închis în sine, existând exclusiv inerţial, devenind o simplă formalitate. În momentul când puterile constituite exclud, blochează puterea constituantă, aceasta se refugiază în artă, există ca artă. Tocmai din acest punct de vedere constituie arta contemporană un loc privilegiat de vizibilitate şi de dispută în ceea ce priveşte mutaţiile umanităţii contemporane, mult mai creativă şi mai creatoare, mai imaginativă decât lasă să se vadă realitatea politică.


Când democraţia se închide la inovaţie, la re-constituire, la deschidere ontologică, când devine exclusiv regulă (nu doar lege) şi aplicaţie (soft actualizat), ea trece automat în opusul ei, devine anti-democraţie, singura cale de „evoluţie“ pe care îi mai rămâne s-o practice fiind aceea teratologică. (B.G.)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul