Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

În plin alexandrinism

        Alexandru George


În cursul carierei mele literare şi, după ani buni, una publicistică, am trăit multe evenimente ieşite din comun, prin efectele lor imediate putându-le numi incidente. Insuşi debutul meu în 1969-1970 a fost ceva neobişnuit, dar, odată cu un indiscutabil succes, mi-a adus destule surprize. (Pentru mine, ca autor de literatură de sertar, neverificat aproape de nimeni, cea mai anodină recenzie şi cea mai banală „apre­ciere“ pozitivă sau negativă lua alte proporţii decât în cazul câte unui veteran al scrisului, de obicei sigur de el şi de „oamenii“ lui, ba chiar bazat.) Toate cele patru cărţi, pe care am izbutit să le fac să apară în intervalul iulie 1970 – iunie 1971 au trezit comentarii pe care eu le-am mai amintit şi care sunt de domeniul istoriei literare a momentului; în volumul meu cel mai scandalos, Semne şi repere, în care mi-am strâns vreo duzină de eseuri şi pagini de critică, se găseşte şi un grupaj despre Camil Petrescu, de aproape o sută de pagini, unele dintre eseuri, Camil Petrescu şi problema criticii literare, interesând mai mult istoria de până atunci a acestei discipline, în oponenţă acută cu opiniile curente şi cu anume adevăruri consolidate. Îl scrisesem în 1968, într-un moment când se serba cu un adevărat tam-tam izbânda criticii „creatoare“, una din marile iluzii ale impresionismului care îngăduise instalarea la loc de cinste a celei de a zecea Muze, un vis al tânărului E. Lovinescu încă de dinainte de Marele Război Mondial. Or, eu, cu toate că păstram unele rezerve faţă de absolutismul camilpetrescian, scoteam la lumină argumentele lui avansate tăios sau măcar categoric, ceea ce, în mod firesc, ar fi trebui să-şi găsească un răspuns.


...Mai ales momentul ales de mine era covârşitor călinescian, ajungându-se până la o adevărată „călinescită“, cum am numit eu fenomenul, persistent chiar şi acum, după atâtea frământări şi dramatice avataruri.


Nu voi reveni aici pentru a-l rezuma încă o dată pe autorul Tezelor şi antitezelor (1936), dar mai ales al opusculului D. Eugen Lovinescu sub zodia seninătăţii imperturbabile, 1933, el condamnă sub numele (preluat de la esteticianul R. Müller-Freienfels) de „alexandrinism“ orice abatere de la linia fenomenologică a criticii aşadar care lasă pe plan secund valoarea operei şi se pierde în consideraţii istorice, subiectiviste, impresioniste sau în divagaţii erudite parazitare, menite a sugera judecata absentă.


Or, eu, deşi eram conştient de exagerările „absolutismului“ unor astfel de afirmaţii, pentru că înţelesesem din experienţa lecturilor mele literare că, şi sub forma uneori divagantă sau seducătoare a impresionismului /unui E. Lovinescu, Perpessicius sau G. Călinescu, se ascundea de fapt un intuiţionism de tip bergsonian şi se puteau strecura destul de categorice. Şi, mai ales în anii următori, când Tezele din iulie mă vor împinge spre publicistică, împiedicându-mă să-mi relevez literatura de imaginaţie pe care o aveam deja scrisă, am cultivat şi eu alexandrinismul abhorat în teorie de Camil Petrescu, fără a mă împiedica în pretenţiile „creatoare“ ale colegilor mai tineri în alte zădărnicii, cu rezultate, zic eu, destul de bunicele.


Eram împins către alexandrinism şi prin faptul că multe din comentariile mele erau adiacente, contrarii sau oricum „secunde“, fără a aspira să devină un „joc“ secund. Literatura pe care o dezgropase liberalismul anilor precedenţi, care se propunea revizuirilor, dar şi cea produsă de scriitorii noilor promoţii tot atunci trebuia triată, susţinută, comentată în alt spirit, oferind nesfârşite subiecte pentru vocaţiile biblice afirmate sau născânde. Or, chiar în spirit alexandrin, ele nu erau străine de chestiunea esenţială a valorii, cum pretinsese Camil Petrescu prin tezele sale excesive. Timp de cel puţin 15 ani, am practicat acest tip de critică, până când, înainte de căderea lui Ceauşescu, atmosfera a devenit din nou ucigătoare, adversă în gradul cel mai înalt opiniilor mele şi rosturilor adevărate ale înţelegerii critice.


Dar a mai survenit un fapt capital, de care nu se prea ţine seama: în jumătatea de veac în care intră şi comunismul, indiferent de catastrofa pe care el a produ­s-o, literatura română şi-a adăugat ceva, a îmbătrânit, a experimentat nişte iluzii, a sfârşit în scepticism, în dezolare şi lipsă de speranţă. Dar şi-a adăugat unele opere de reală valoare sau parţial valoroase, acceptabile, chiar dacă ele sunt tendenţioase, autorii lor cedând în faţa comandamentelor politice. În fine, s-a înregistrat o întreagă literatură de sfidare a politicului, de oarecare gratuitate faţă de orice program, care a fost tolerată de „organe“, dar care şi-a găsit un public şi poate fi valorificată şi comentată într-un climat intelectualiceşte mai dens, aşa cum convine spiritului alexandrin, iar libertatea survenită în cele din urmă a desăvârşit procesul sau ceea ce era pozitiv în el, sporind şi mai mult punctele de vedere şi putinţa de a încrucişa interpretările pe o mai lungă perioadă de timp, prin reluări, şi mai ales de a întreţese sub aparenţa contrazicerii un tablou coerent, perfect justificat în varietatea lui.


Avem aşadar şi noi alexandrinismul nostru, care în trecut era un fenomen rar; el a marcat o realitate efectivă, deşi nedorită de unii abia în comunism, ceea ce în cazul culturii literare româneşti trebuie explicat tocmai pentru a arăta cât e de legitim. E tocmai ceea ce voi încerca eu în consideraţiile de faţă şi în cele ce vor urma...


...Gândurile acestea mi-au fost sugerate de reeditarea cărţii lui Mihail Zamfir Cealaltă faţă a prozei, o culegere de studii apărute în martie 1988, deci pe muchia ce desparte la noi două epoci literare, ea dorindu-se atunci o „încercare de a aplica principiile unei «stilistici diacronice» pe texte apropiate de vremea noastră“, dar şi „descoperirea unor proze uitate sau neglijate, peste care privirea a trecut distrată sau pe care habitudinea critică le-a omologat greşit, din cine ştie ce prejudecată sau capriciu (Prefaţa, 1988). Este, aşadar, intenţia unui exeget de o a doua instanţă, a revenirilor, reconsiderării şi revizuirii unor scriitori notorii, la care descoperă şi valorifică aspecte necunoscute – aşadar un program ce contrazice categoric intenţiile absolutiste ale lui Camil Petrescu, dar măcar se referă la avertismentele acestuia asupra insufi­cienţei unei anume critici.


Autorul, prin formaţie şi înclinaţii bine precizate, e un doct, un savant cu absenţe nu doar întâmplătoare cu lumea iberică şi, mai larg vorbind, cu Romania Occiden­tală, aşa că abordările lui au şi sensul unor verificări pe care literatura autohtonă le are de înfruntat din afara ei, în plus, e un literat verificat în opere de imaginaţie, deci cu experienţa nemijlocită a artei, ceea ce nu-i la indemâna oricu. Totuşi se situează pe o treaptă mai jos decât Sadonis­mul călinescian, care s-ar caracteriza mai bine după formula lui Anatole France (sugerată de mine, A.G.). „Petrecerea unui spirit liber în mijlocul capodoperelor“. Mihai Zamfir e un savant care ştie să sugereze că în literatură caută şi găseşte şi plăceri, una din ele fiind şi aceea când demonstrează convingător.


Prozatorii luaţi în consideraţie (C. Stere, E. Lovinescu şi Gh. Topârceanu ca memorialişti, Paul Georgescu, Eugen Barbu şi A. Buzura ilustrând o formulă romanescă „recentă“, dar şi C.A. Rosetti sau Iacob Negruzi ca autori de jurnale, etc) beneficiază de observaţii pătrunzătoare, dar nu o dată discutabile din punctul meu de vedere. Nu le voi enumera, rezumându-le, ci mă voi referi la unul singur: studiul despre Marin Preda, o abordare i-aş spune fenomenologică, mai aproape deci de spiritul lui Camil Petrescu. Mihai Zamfir atacă un moment privilegiat al vieţi prozatorului şi memorialistului din Viaţa ca o pradă, întâlnirea în interval de zece ani a Hortensiei Papadat-Bengescu, faţă de care tânărul proaspăt debarcat în Bucureşti păstrase o imagine impresio­nantă, apoi revăzând-o puţin înainte de dispariţia ei, într-o lamentabilă decrepitu­dine, situaţie în care o adusese regimul comunist.


În funcţie de această ultimă imagine (în versiunea Marin Preda), exegetul crede a putea construi o explicaţie, fiind vorba de un moment „apogetic“ (cum ar fi spus, adaug eu, A.G., Camil Petrescu) dar care mie mi se pare destul de contestabil.


...Căci toţi cei familiarizaţi cu modul ezitant, contradictoriu şi foarte subiectivist al tuturor „amintirilor“ lui Preda, mai ales momentul evocat în devafoarea lui Sadoveanu pare foarte suspect. Căci una a văzut el prin 1941 şi alta spune în 1971; una a remarcat prin 1949 şi alta e atitudinea lui faţă de ingratul mare scriitor şi bărbat de stat care nu şi-a ajutat colega de literatură... Să recunoaştem astfel că Mihai Zamfir, deşi nu cade în anistorismul călinescian, nu face precizările cuvenite asupra unei epoci care a cunoscut rupturi şi accidente dramatice, schimbări la faţă peste noapte sau măcar de atitudine, modificarea silită a statutului scriitorilor, deveniţi, din nişte onorabili profesionişti, nişte lamentabili dar bine hrăniţi slujbaşi ai Partidului, declaraţiile lor şi angajamentele trebuiau precizate calendaristic cât mai exact, ele nu se găsesc nici la Preda, nici la exegetul său din 1988, al cărui spirit estet se dă pe faţă, cred eu, în acel moment descoperit „frumos“ în cariera aşa de similară a lui Marin Preda. Mirarea lui (din 1971) că M. Sadoveanu nu şi-a ajutat semenii atunci, în primii ani ai noului regim. A protestat când au fost arestaţi oameni de stânga precum Ştefan Popescu, Ion Caraion sau Sergiu Filerot – ultimii dou condamnaţi la moarte, în timp ce oportunişti ca Victor Eftimiu şi Demostene Botez jubilau şi se bucurau de mari favoruri, Preda însuşi, fără a primi palate, trăia ca în vis acei ani de mizerie. H. Papadat-Bengescu era o bătrână beneficiind de o mică pensie ca scriitoare, iar soţul ei era un magistrat pensionar; lumea lor se prăbuşise, familia, numeroasă, avea dificultăţi, dar nu trăia în mizerie, diferenţa dintre sexagenera falnică, o remarcabilă frumuseţe, şi bătrâna prăbuşită era şi de alt ordin decât al situaţiei materiale. La Cumpătul, într-o casă „de creaţie“ unde o întâlneşte Preda, ea are revelaţia lumii „noi“ pe care o înrezărise înainte doar de sus, la Sburătorul. Suferinţa ei era mai ales de ordin moral şi social, ceea ce nu tânărul slujitor al comunismului „ridicat“ de acestea putea să înţeleagă. Lui i se fabrică o biografie onorabilă acum, chiar la două decenii după dispariţie, în care eu (cât oi fi şi eu de „estet“) nu-i prea găsesc momente frumoase.


(va urma)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul