Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cine a tras īn ei mult īnainte de 23?

        Horia Gārbea


Daniel Bănulescu


Cel mai bun roman al tuturor timpurilor, Ed. Cartea Romānească, roman



Dintre autorii romāni, Daniel Bănulescu dă titlurile cele mai ciudate şi, la prima vedere, mai vanitoase şi narcisiste: Daniel al Rugăciunii, Balada lui Daniel Bănulescu, Republica Federală Daniel Bănulescu, iar acum Cel mai bun roman al tuturor timpurilor. Numai că nu putem fi siguri, de această dată, dacă titulatura se referă la romanul lui Bănulescu, la evenimentele narate īn el, sau, şi mai probabil, la „epoca de aur“ a domniei lui Nicolae Ceauşescu īn Romānia, care ar constiui, en passant, „cel mai bun roman“ (de groază, ar trebui precizat). Sau este vorba, cum afirmă un personaj, mai cu īndreptăţire, despre Biblie, care ar fi tocmai cel mai bun roman? Oricum ar fi, titlul e atractiv şi poate birui inhibiţia cititorului īn faţa unui cărţoi de aproape 600 de pagini.


Ideea de start a volumului, abandonată īnsă rapid īn favoarea altei teme, este că, īn paralel cu guvernul care conducea Romānia sub dictatura lui Ceaşcă, exista un guvern paralel şi secret, subteran la propriu, cu sediul sub Parcul Cişmigiu. Dar, īn acelaşi timp, īn Bucureşti operează un mare spărgător supranumit Iarba Fiarelor. Legătura īntre peripeţiile acestuia şi firul narativ iniţial e destul de subţire, chiar dacă IF-ul, cum i se spune abreviat personajului central, are ambiţia de a-l ucide pe Nicolae Ceauşescu, personaj diferit īn roman de ceea ce am cunoscut pe pielea noastră. La Snagov, Iarba Fiarelor trage asupra lui N.C., dar īi omoară doar labradorul, care sărise tocmai atunci spre stăpīn. Apoi IF-ul e răpit din zona īncercuită cu un dric – dotat cu un cadavru īmpuţit pentru a dezgusta securiştii de un eventual control – şi se refugiază la Morgă.


Romanul este de o voită lipsă a construcţiei, episoadele sīnt narate cu poftă, cu plăcerea pură a dialogului şmecheros īn care autorul excelează şi cu aceea a combinării unor scenarii fanteziste finalizate sau nu. Cititorul riguros se poate īntreba: de ce nişte anonimi sīnt cooptaţi pe nepusă masă īn „guvernul subteran“? De ce un spărgător infailibil riscă pentru a-l ucide pe dictator? De ce oamenii de la morgă l-ar ascunde pe atentator? Cine l-a īnarmat şi de ce? Toate aceste īntrebări sīnt zadarnice, pentru că Daniel Bănulescu ne oferă irealitatea epocii lui Ceauşescu, nu realitatea ei. Auzind de la un securist din suită un banc despre sine īn dialog cu gen. Pleşiţă, Ceauşescu ordonă starea de asediu, pentru că… bancul ar fi fost lansat de Pleşiţă ca să se pună īn valoare. Pe cel care l-a comunicat īl condamnă la moarte pentru că, zice el, a contrafăcut bancul ca să ascundă pretenţiile generalului: numele lui Pleşiţă apărea de trei ori, nu de două. Această aberaţie şi altele sīnt desigur ficţiuni groteşti care ţin locul aberaţiilor reale din epocă. Oricum, povestea cu bancul despre Pleşiţă, ca şi multe altele din roman, nu este dusă la capăt.


Romancierul mitizează epoca, mai exact finalul ei, acţiunea petrecīndu-se īn 1989, şi lasă loc unei uriaşe fantezii. Scopul este de a exorciza trecutul odios prin hiperbole ale acestuia. Finalul e neaşteptat şi fără legătură cu restul. Ascuns īn casa unor Martori ai lui Iehova, prin octombrie 1989, Iarba Fiarelor citeşte 80 de īntrebări şi răspunsuri legate de credinţa acestei secte. Autorul, necruţător cu cititorii, chiar le īnşiră pe toate, cu referinţele la capitolele biblice cu tot. Nu e clar dacă IF-ul se converteşte, dar e limpede că va continua să lupte īmpotriva lui Ceauşescu. Peste vreo două luni, cum se ştie, lupta lui va rămīne fără inamic.


Romanul lui Daniel Bănulescu este o ficţiune pură īn marginea unei realităţi bestiale şi nu o descrie, nici nu o recreează, ci o pulverizează, o sparge īn mii de cioburi, ca o mult-dorită revanşă.



Mircea Novac


Trăind printre lupi de mare


Editura Semne, roman-jurnal



A devenit un obicei, nu unul delectabil, ca scriitorii să subintituleze „roman“ orice scriere ficţională sau nu. Nu văd de ce Mircea Novac, octogenar şi autor a zeci de volume, cele mai multe inspirate din viaţa marinarilor, ar avea nevoie să īşi deghizeze amintirile din această carte. Că unele nu s-au petrecut aievea sau sīnt filtrate de subiectivitate, este altă poveste. Īn realitate, capitolele pretinsului roman sīnt episoade autonome. Romanul presupune o construcţie epică şi personaje recurente. Nimic din toate acestea: capitolele trăiesc ca relatări ale unui singur personaj care călătoreşte ca „scriitor īn documentare“ pe nave romāneşti diferite şi de tot felul şi trece prin peripeţii teribile din care scapă cu bine graţie „lupilor de mare“ ce conduc respectivele ambarcaţiuni, unele uraişe. Poveştile lui Mircea Novac au suspans, au personaje care respiră aerul marin al realităţii, sīnt, pe scurt, nişte memorii sau note de călătorie plăcute la lectură şi pigmentate cu momente dramatice pe care le bănuim reale. Nu apar piraţi, dar furtuni sīnt din belşug, iar navele flotei ceauşiste se defectează mereu, taman cīnd izbucnesc uraganele şi barierele de corali sīnt pe aproape. Cea mai omenească parte a povestirilor este atestarea faptului că, pe mare, chiar oamenii mării au rău de mare şi īncă unul acut. Toate luptele cu furtuna sīnt agravate de prezenţa răului de mare descris ca atare foarte veridic de autor, ca şi de dificultatea de a păstra echilibrul fizic – nu mai vorbim de cel moral – pe punţi devastate de valuri sau, poate mai ales, sub ele. Altă constatare īn favoarea realismului operei: marile vase motorizate nu conferă mai mută siguranţă decīt goeletele lui Radu Tudoran sau Jack London. Eroii lui Mircea Novac au un eroism cam schematic şi vorbesc mai clişeist decīt personajele lui Jules Verne, nu scapă unul o īnjurătură neaoşă sub vīnt. Măcar nişte „mii şi mii de carapace“ sau „de rechini“, cum se exprima īn copilăria mea Căpitanul Val-Vīrtej! Dar trecem uşor cu vederea asemenea scăderi īn vīrtejul oceanic al acţiunii palpitante.



Daniela Luţă


Citeşte-mi īn stele


Editura Universitaria Craiova, poezie



Nu ştiu dacă Daniela Luţă are, aşa cum o arată versurile ei, vīrsta cuiva care īşi face studiile gimnaziale. Volumul şi coperta sīnt mute īn privinţa autoarei. Dacă poeta a depăşit vīrsta majoratului, a sosit momentul să se maturizeze şi īn poezie, pentru a nu se īnscrie īntre infantili. Versurile ei sīnt nişte afirmaţii candide care evident că pot stīrni fie un zīmbet de compătimire, fie ilaritate, fie, la cei mai indulgenţi, īnţelegere pentru cineva care doreşte cu sinceritate poezia, dar nu ştie pe unde s-o caute. Marea este braţul meu drept/ īntins către apus,/ privit īntr-o petală de albăstrea! Nisipul este braţul meu stīng/atīrnīnd nătīng/ īncercīnd să atingă scoica deschisă. Cum la noi marea vine spre răsărit şi nisipul spre apus, putem bănui că poemul a fost scris īn altă parte. Dar nu asta contează, cītă vreme poeta recunoaşte: cuvintele mele mă ameţesc. Şi mai mult: M-am vaccinat/ De tuse măgărească/ Şi de gripă/ Dar am uitat să mă vaccinez/ De naivitate! Păcat, zău aşa, dar cred că un simplu vaccin nu e suficient īn acest caz, e nevoie de un tratament mai serios. Pentru că un puzzle este viaţa, nu zic nu, dar el trebuie dezlegat cīt mai rapid, nu īntre 3 şi 6 ani cum scrie pe cutie!



Florica Gh. Cepoiu


Dintr-un timp al regăsirii


Editura Perpessicius, versuri



O poetă de profesie inginer īmi stīrneşte principial interesul şi nu uit că există precedente remarcabile, dintre care Saviana Stănescu e cel mai ilustru. Florica Gh. Cepoiu, ce-şi putea găsi un pseudonim pentru evitarea cacofoniei fără a implica abrevierea „Gh.“, este un exemplu viu că persoane care se apropie cu sensibilitate şi bună-credinţă de poezie sīnt alterate de anturajul cenaclurilor de cartier cu orgolii mărunte şi membri lipsiţi de o liminară īnţelegere a distanţei dintre artă şi kitsch. Fără o educaţie filologică şi estetică prin natura studiilor, dotată doar cu sensibilitate şi elan sincer, o autoare este īncurajată să comită sonete şi rondeluri şi lăudată pentru perseverenţa īn versificaţia de altfel abilă (ingineră, deh, prinde repede matematica strofei cu ritm-rimă şi performează īn domeniu). Cu urechile astupate faţă de tumultul poeziei adevărate, care se face īn afara peşterii cenacliere, virtuala artistă ajunge să creadă că trebuie să urmeze „modelele“ care o īncurajează patern că are talent şi tehnică (prefaţă de Marcel Crihană). Le are Florica Gh. Cepoiu, dar, ca motorul omului din Tecuci, ele nu folosesc la nimic, pentru că sīnt puse īn slujba regăsirii originii, a rădăcinilor noastre sacre şi a altor baliverne protocroniste. Cenaclurile şi editurile bolnavilor de nostalgii proletcultiste se pot autointitula Perpessicius etc. pīnă le iese pe partea ailaltă, numele lor adevărate rămīn A. Toma sau Lazăr de la Rusca. Din fericire, biologia lucrează. Păcat de doamna Cepoiu şi de abilităţile ei pentru că, după parafraza lui Şt. Cazimir, kitsch-ul răbdat se-ntoarce īn cuvinte.



Ion Dumitru


La īnceput de patimi şi de joc, Epos subiectiv al unei copilării


Fundaţia Culturală Memoria, poezie



O călătorie īn Germania mi-a dat prilejul revederii cu Ion Dumitru, cunoscut mai demult la Galaţi şi īntīlnit din cīnd īn cīnd īn locuri diferite. Fost marinar, călător neobosit şi iubitor de literatură, Ion Dumitru a organizat īn Germania o editură, ţine un cenaclu, adună īn jurul lui romānii care īncă mai scriu romāneşte, e un om deschis şi simpatic. Acum bătuse drumul de la München la Frankfurt să vadă Tīrgul de carte şi standul Romāniei, implicit pe confraţii prezenţi. Mi-a oferit cīteva volume de versuri īn care face un fel de cronică rimată (alteori totuşi īn vers liber) a copilăriei sale, una īn care ghicim destul dor de locurile natale. Poezie simplă şi confesivă, fără nicio pretenţie de modernitate, un fel de balade autobiografice, iată ce scrie Ion Dumitru īn aceste cărţi pe care le-am parcurs cu plăcere simţind că sīnt un exerciţiu de sinceritate şi duioşie al semeţului marinar exilat de nevoie.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul