Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Aspri de şoim“

        Stelian Tăbăraş


Sintagma din titlu s-a păstrat în memoria istorică şi în cea şcolărească datorită pitorescului ei semantic, ca şi „fumăritul“. Acesta din urmă a fost deturnat cu totul de la sensul lui real, atribuindu-i-se, chipurile, semnificaţia de „impozit pe fum“. Or, în realitate, fumăritul a fost un mijloc de recensământ – e adevărat, tot în slujba fiscalităţii, un „fum“ de vatră socotindu-se că era repartizat atunci – pe vremea căsuţelor cu o singură cameră – pentru o medie de cinci persoane. Părinţii, unul sau doi copii, eventual socrii mari. Ar trebui deci să se termine odată cu interpretarea proletcultistă (altminteri, convenabilă) că ar fi vorba de plata propriu-zisă pe fum.


„Asprii de şoim“ constituiau o plată făcută în aspri pentru procurarea unor şoimi necesari vânătorilor organizate de sultani şi viziri. Domnitorii români nu obişnuiau vânătoarea cu şoimi, nu agreau măruntul vânat cu pene sau iepurii, ci căutau zimbri, urşi, mistreţi, cerbi. Altminteri ar fi fost obligaţi să trimită chiar şoimi.


Se spune că vânătoarea cu şoimi, ulii şi vulturi n-a existat în Europa înaintea cruciadelor şi a fost importată ca noutate de la prinţii arabi. Pentru prima oară e pomenită de Friedrich II von Hohenstaufen, rege-poet şi filozof de la începutul secolului al treisprezecelea, care fusese crescut şi educat în Sicilia impregnată de istorie bizantină şi islamică, astfel că, bun cunoscător al limbii şi culturii arabilor (mai ales al matematicii, geometriei, fizicii, astronomiei şi medicinei acestora), a rămas în istorie ca unul din primii domni europeni care s-au apropiat cu empatie de cultura musulmană. Totuşi, tradiţia vânătorii cu şoim, cunoscută şi de triburile nordice de eschimoşi, trebuie să fie mult mai veche, de vreme ce însuşi Jupiter s-a transformat în vultur de vânătoare pentru a-l răpi pe frumosul Ganymed.


Am avut privilegiul să văd o „şcoală de şoimi“ în Austria, la un vechi castel al unui conte, unde aveam invitaţie la un concert de noapte; erau cântate, doar la lumina lumânărilor, arii din opera Faust de Gounod. Înainte de concert ne-am plimbat prin parcul castelului şi am dat peste acea „şcoală de şoimi“. „Învăţători“ erau un bărbat şi o femeie, frumoşi, la circa patruzeci de ani, într-un echipament special. El avea nişte cicatrici pe obrazul drept – şoimii imprevizibile sunt tentaţi să ciugulească un obraz, chiar un ochi. Acum aveau un fel de măşti de piele, ochelari de protecţie. Şi antebraţul drept pe care aterizau şoimii cu gheare lungi şi ascuţite era protejat de o „armură“ de piele. De fapt, şoimii înşişi poartă pe drumul spre parcul de vânătoare nişte capişoane care le astupă vederea.


În timpul lecţiei, şoimul părea un funicular pe un fir metalic întins între bărbat şi femeie, zbura după o momeală de lemn îmbrăcată cu carne şi fulgi, se aşeza alternativ când pe antebraţul unuia, când pe al celuilalt.


Între colindele de vânătoare din Ro­mânia, toate cu fir epic, nu se întâlneşte nici una despre vânătoarea cu şoim, cu excepţia celei numite Şoimelul. Un colind al cărui melos transportă o puternică influenţă bizantină şi se cântă de cel puţin doi inşi prin tehnica dialogală „gură de la gură“. Cei doi colindători stau faţă în faţă, fraza muzicală este de nedus la capăt din cauza lungimii ei în raport cu respiraţia unui singur ins, este preluată de celălalt, apoi procedeul se inversează şi tot aşa. Parcă vezi şoimul la lecţia de dresaj, zburând între cei doi „învăţători“.


Şoimelul are o epică mai mult decât simbolică; de altfel ca şi Colinda cu Leul, sau Vidrosul. Calul vânătorului pune rămăşag cu şoimul că îl va întrece în iuţeală. Pariul este făcut în prezenţa vânătorului, pe când mergeau să vâneze „păsări gălbioare/ d-alea de pe mare/ bune de mâncare/ şi uşoare la purtare“. Întrecerea porneşte, miza fiind însăşi sacrificarea pierzătorului. Evident, şoimul este mai iute, dar calul se roagă la Cel de Sus să dea „ o ploaie cu vânt,/ şoim să rătăcească“. Ceea ce se şi întâmplă, calul câştigând de facto. Şoimelul se adresează stăpâ­nului: „Stăpâne, stăpâne/ vin’ de mă sluţeşte“. Dar calul – simbol al înţelep­ciunii – intervine, făcând poate cel mai frumos, mai vechi şi mai complet portret al vânătorului ideal: „Stăpâne, stăpâne/ nu sluţi şoimelul/ că ţie aşa/ bine-ţi va şedea/ călare pe mine/ ogar după tine/ cu şoimel pe mână/ prin satele rari/ pe la fete mari/ prin satele dese/ pe la crâşmărese/ prin satele mici/ pe la ibovnici“.


Ar trebui ca, după asemenea zicere, colindătorii să fie răsplătiţi cu „aspri de şoim“.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul