Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

În căutarea originilor

        Dan Cristea


Primul model pe care îl adoptă romanul Doinei Ruşti este cel autobiografic. Descendentă din mediul pe care ea însăşi îl descrie, autoarea povesteşte saga unei familii de învăţători de la ţară, dintr-o localitate din sudul Olteniei (în carte, satul Comoşteni), căreia timpul, istoria, schimbările sociale (în speţă, comunismul) îi provoacă dramatice transformări, traume profunde, care îi distrug tradiţia şi stilul de existenţă. Romanciera îşi propune, astfel, să evoce „lumea păstosă în care putrezesc rădăcinile mele”.



Cronologic, povestirea începe în anul 1910, în momentul în care dascălul Ion Nicolescu primeşte o scrisoare de laude din partea ministrului Spiru Haret (în roman, e vorba de ultimul capitol, intitulat Două zile). Învăţătorul este un stâlp al comunităţii locale, respectat şi iubit, cel care a construit şcoala nouă şi care, în această privinţă, împărtăşeşte ideile haretiste de propăşire a satului românesc. Ridicată de curând, moara satului e un alt simbol al evoluţiei obşteşti, reprezentând un soi de „ceasornic” al vieţii din localitate. După 40 de ani, în 1953, bătrânul dascăl e umilit şi batjocorit de către doi dintre foştii săi elevi, ajunşi acum oameni ai noului regim. I se ard cărţile în curtea casei şi e obligat să asiste la incendierea lor. La scena impresionantă, relatată la persoana a treia, priveşte, nerecunoscut de ceilalţi din pricina stării jalnice în care se află, şi fiul său, Sile Nicolescu, el însuşi învăţător, de-abia întors acasă după război şi după opt ani de prizonierat petrecuţi într-un lagăr rusesc. Tatăl moare, căzut în genunchi şi cu mâinile ridicate spre cer („Şi atunci, suferinţa lui Ion Nicolescu, răbufnită ca o lavă, se ridică la cer printre măciuliile de porumb, albă şi plutitoare, ca o fantomă”).


Intraţi în malaxorul comunist, Sile Nicolescu şi soţia lui, Iozefina, tot învăţătoare, care îi aşteptase întoarcerea din lagăr, se străduiesc să perpetueze modul de existenţă pe care îl moşteniseră. Lucrurile însă încep să se destrame tot mai vizibil. Fiul lor cel mare, Eugen, nu mai poate urma tradiţia familiei din pricina originii nesănătoase, devine un umil contabil navetist, e părăsit de nevastă, despre care se spune că a plecat cu un alt bărbat, fuge din ţară în 1972 şi ajunge în America, unde e ucis pe stradă chiar în ziua sosirii. Îşi lăsase în urmă fiica, Adela, care va fi crescută în continuare de bunicii învăţători, aceasta urmând, pe de altă parte, traseul banal, presărat cu lipsuri, frustrări şi umilinţe, al multor tineri din epoca anilor ’60-’80 (copilăria la sat, liceul într-o localitate apropiată, din zonă, facultatea de Automatică la Bucureşti, intrarea în partid, căsătoria, repartiţia la slujbă, mizeriile cu şefii ierarhici, navetismul). Între timp, în copilăria Adelei, în 1962, unchiul ei, liceeanul Maxu, fiul mezin al lui Sile Nicolescu şi al Iozefinei, fusese ucis, accidental, în moara satului, părăsită şi ruinată cu vremea. Omorul fusese înfăptuit de miliţianul din sat, Grigore, dar fusese luat asupra sa de unul dintre prietenii celui ucis, Nini Jighereanu, în urma presiunilor făcute de miliţian. Ca în teatrul antic, crima nerezolvată atrage asupra satului impuritatea. Urmează crime, dispariţii inexplicabile, întâmplări misterioase, fapte fără sens. Oamenii încep să vadă fantome plutind deasupra sau în interiorul morii, devenită locul cel mai vizitat, dar şi cel mai de temut din sat. „Mulţi erau încredinţaţi că Maxu, făcut strigoi, terorizează, ucide şi aduce ghinion asupra cui s-ar fi încumetat să intre pe uşa morii părăsite”.


Decăderea familiei de învăţători, culminând cu moartea bunicilor Adelei, se desfăşoară în paralel cu decăderea satului. Casa dascălilor se transformă într-o ruină, satul devine tot mai pustiu şi irespirabil, moara e demolată în 1986. Ultima scenă din acest destin al surpării e legată de soarta învăţătoarei Lucica, una dintre prietenele din copilărie ale Adelei, care părăseşte satul sub escortă, în urma unui denunţ de avort ilegal.



Al doilea plan al romanului este cel fantastic, legat de crima de la moară, rămasă fără pedepsirea adevăratului vinovat, dar născut, totodată, şi pe fondul vieţii pângărite a satului şi a locuitorilor lui. Vise, premoniţii, obsesii, viziuni şi stări paranormale pătrund cu acest prilej în paginile romanului. Specialistă în simboluri, Doina Ruşti ştie foarte bine cum să se folosească de acest fond psihic subteran, după cum ştie să sporească abil simbolistica morii (loc al măcinării, al fărâmiţării) şi cu alte interpretări care ne pot trimite la imaginile unui spaţiu închis, repulsiv şi apăsător, emanând totuşi o anume forţă de atracţie perversă. Moara părăsită e înfăţişată ca o „burtă”, ca un „stomac uriaş”, ca vizuină a monstrului sau a stafiei, ca o închisoare cu ziduri roşii care absoarbe între acestea suflul vital al satului. În fantomele pe care cred că le văd în acest spaţiu al morii părăsite, personajele din roman îşi proiectează propriile tensiuni psihice, propriile spaime şi vinovăţii, propriile dorinţe şi speranţe obscure. Fantasticul e o prelungire a dilemelor din interior. „Fantoma” e ceea ce aserveşte oamenii, ceea ce le răpeşte libertatea.



Astfel, Lucica, învăţătoarea, vine în moară să se roage „zeului” ei, ai cărui ochi fermecaţi i se pare că strălucesc pe pereţii clădirii, pentru a fi izbăvită de viaţa mizerabilă în care s-a înfundat. Jana viziteză locul atrasă de dorinţa de a face dragoste cu bărbatul ei fantomatic, mort de zece ani. Pentru miliţianul Grigore, vinovatul de crimă, „aripile albe ale fantomei” se confundă cu un semn ocrotitor care îi dă încredere în viaţă. Unui alt personaj, Grigore Neicuşoru, fantoma i se înfăţişează ca un amant delicat, sub chip de elf, care îl stăpâneşte erotic. Pentru veterinara Iulica, una dintre prietenele din copilărie ale Adelei, fantoma se manifestă ca un „şarpe unduitor” care îi încinge capul sau ca un „rău fluid şi pervers” care o „asfixiază şi-o trage în bârlogul lui împuţit”. Pentru preotul Mircea Buţescu, amic al lui Maxu şi martor la crima nepedepsită, care „văzuse spuma morţii ridicându-se de pe cadavrul prietenului său”, fantoma are „chipul rânjitor”, acesta suprapunându-se peste chipul femeii care îl posedă în moară. Locul care îl terorizează declanşează în preot „dezgustul şi plăcerea dementă, amestecate în aceeaşi oală în care se simţea cufundat pentru multă vreme”. Nini, devenit între timp maior de securitate, se imaginează, ca posesor al dosarului secret al tuturor locuitorilor din sat, stăpânul gândurilor şi minţilor acestora şi, drept urmare, şi ca fiind adevăratul stăpân al fantomei care le depozitează existenţele. În fine, pentru bătrâna Săndina, unul dintre cele mai izbutite personaje din roman, delatoare de amorul artei, „toţi oamenii care aveau de-a face cu fantoma morii erau nişte nenorociţi, fiinţe slabe, vinovate ele de ceva şi părăsite de Dum­nezeu”.


Mai complicate, la propriu şi la figurat, se arată lucrurile în ce o priveşte pe Adela, eroină (sub numele de Del) şi narator la persoana întâi în prima parte a romanului, intitulată chiar Viaţa secretă a Adelei Nicolescu. Prin istoria pe care o inventează, despre un roman plagiat, ale cărui pagini sunt intercalate printre paginile propriilor amintiri autobiografice, despre un text care apare misterios, pe blog, ca o completare la roman, despre fantoma cu mai multe feţe care o urmăreşte şi care se numeşte Max, posesor şi al unui buton vrăjit („El a fost Dumnezeul meu. Vomitiv, apăsător, vinovat, dar mereu alături. E păstrătorul gândurilor mele şi, de ce nu, al altora ca mine. Ceea ce-am trăit eu nu mi s-a întâmplat doar mie”), înţelegem că autoarea şi-a propus să ne ofere un „roman al romanului”. Ar fi vorba, aşadar, de o scriere polemică, atât obiectivă, cât şi subiectivă, de un text nepremeditat, spontan, dar imperativ, ca o revărsare de sine, de o „poveste mişcătoare” care se iveşte, irepresibil, ca printr-o operaţie magică („Erau amintirile mele, ieşite din mine, erau cuvintele mele, era ca şi când aş fi vorbit eu, iar deasupra mea s-ar fi aflat un aspirator care îmi sugea fiecare frântură de gând rătăcit”). Doina Ruşti îşi propune nu un roman „minimalist”, conţi­nând povestea fetei unui în­văţător de ţară, ci un roman „maximalist”, în care po­vestea fetei să se deschidă spre imaginea unei lumi întregi.



 


În ce mă priveşte, prefer, fără discuţie, a doua parte a romanului (Moara), scrisă la persoana a treia, densă şi având deopotrivă un ritm extraordinar, cu metafore plastice şi portrete caricaturale, compuse parcă în manieră arcimbolescă. Doina Ruşti se arată aici, cu precădere, o poetă remarcabilă a senzaţiilor, printre care precumpănesc cele din domeniul repulsivului, cleios, mocirlos, umed. Textul imaginează, printre altele, şi un păienjeniş teribil al privirilor suspicioase, în care fiecare se urmăreşte pe fiecare, într-o atmosferă irespirabilă, dominată de vinovăţie şi delaţiune. Găsim aici, totodată, şi un roman poliţist, al dispariţiilor misterioase, al răsturnărilor de situaţii, al identităţilor deconspirate. Ideea este că am trăit într-o lume a încrengăturilor laşe şi condamnabile, lume regizată de oamenii din obscuritate ai securităţii, dintre care nu pu­ţini au ajuns din nou în fruntea bu­catelor. Idee abordată de nu­meroase romane de zi, dar care nu sunt scrise cu forţa, rafinamentul şi stilul persuasiv de care dă dovadă Doina Ruşti.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul