Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Prin poarta iernii

        Mircea Micu


A trecut prin poarta iernii īn noaptea de 31 ianuarie ’87, volatilizāndu-se īn somnul zăpezilor eterne, furişāndu-se ca un ren ostenit, unul din cele mai autentice talente ale generaţiei de mijloc - Nicolae Velea. Pe vremea cānd l-am cunoscut (acum două decenii), numele lui era aureolat de legende, iar cărţile sale se constituiau īntr-o operă.


Avea īnfăţişarea unui ţăran īmbrăcat de sărbătoare şi chipul lui bizar ascundea īn melancolia bine deghizată a cutelor timpurii o tristeţe adāncă şi, uneori, o tăcere şugubeaţă. O glorie rapidă, pe măsura īnzestrării sale de excepţie, l-a obligat, poate, să fandeze īn acea stranie stare de expectativă şi răsfăţ acceptat, care te poate īnălţa şi coborī īn egală măsură.


Avea viciul stilistului īmpătimit de frumuseţea limbii romāne, pe care o ştie cum puţini au darul s-o ştie, şi fiecare silabă scrijelită parcimonios părea īndelung şlefuită şi rotunjită.


Scăpărătoare ca un oţel de Toledo, inteligenţa lui nativă sublima cuvintele singularizāndu-le, lăsānd īn jurul lor un gol sugestiv, pe care prietenii īl completau mental cu artificii inutile.


Am fost īn satul său din Argeş şi, pe drum, călătorind īn aceeaşi maşină, mi-a citit un bilet trimis de mama lui īn care-i recomanda să se poarte frumos acasă. Mi l-a citit cu un ton amuzant şi trist şi, pe parcursul celor două zile ale şederii noastre (eram mai mulţi confraţi), Nicu Velea s-a comportat ca o odraslă de lord ameninţat cu dezmoşte­nirea. Mai tārziu, stānd la aceeaşi masă (evident că nu de cofetărie), Fănuş Neagu, care-l iubea gălăgios, dar tandru, după ce a constatat că alcătuim īmpreună cea mai dezarmonică tripletă a fizionomiilor din Balcani, a īntins degetul spre acela ce nu-l va mai putea arăta vreodată spunāndu-mi: „uită-te la el şi citeşte-l, fiindcă e cel mai mare prozator din generaţia noastră”.


Am stat multe ceasuri, multe zile şi multe nopţi (mai ales nopţi) cu Nicolae Velea şi declar cu māhnire, cu ui­mire şi cu umilinţă neputinţa de a-l fi putut desfereca vreodată din armura īnsingurării sale. Era sucit şi complicat precum eroii cărţilor sale şi-n deznădejdea posomorātă a ultimilor ani din scurta lui viaţă se īnchisese īn sine, ca un arici speriat de zgomotele sācāitoare. Mima naivităţi absurde şi exersa un umor de tip special: rămānea de multe ori posac şi absent la discuţia generală, ridicāndu-se brusc şi dispărānd fără să ştim spre ce direcţie. Ca un ren gonind pe luciul ademenitor al zăpezilor polare... Mă obişnuisem cu retragerile lui intempestive, nu īnţelegeam īntotdeauna motivul acestei prelingeri pe undeva spre altundeva, dar īi presimţeam des­prinderea după strălucirea melancolic ironică a ochilor şi mişcarea interogativă a māinilor īn vreme ce dialoga cu sine īnsuşi. Cărţile sale, povestirile lui, de o neasemuită frumuseţe şi originalitate, vor rămāne să īnfrunte vitregia zăpezilor de peste veac.


Obosit ca un maratonist al generaţiei puse să gonească spre un finiş lite­rar imprevizibil, dornic să ajungă īn acel perimetru rāvnit al īntālnirii cu sine, ironic şi posomorat, Nicolae Velea şi-a īmbrăcat armura singurătăţii de puţini īnţeleasă şi a plecat, fără să anunţe pe nimeni, spre vămile amăgitoare şi ucigaşe ale Iernii Eterne.


Poate că īn ultima clipă a respirării sale īn aerul de oţel, a rostit ironic, pentru sine, neauzit de nimeni, acel adagio resemnat, dar īnţelept pe care l-a scris cāndva Joubert: „Adio, mi-e frig, mă duc să mă īncălzesc, nu-mi mai amintesc de nimic, sunt obosit!”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul