Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poveşti la purtător

        Gabriel Rusu


Citesc cu asiduitate presa, deopotrivă cotidiene, săptămânale şi lunare. Îndeobşte, nu mai fac asta cu plăcere, ci din obligaţie profesională, cu acel soi de morocănoşenie proprie arhivarului care adună documente ale prezentului ce vor deveni trecut şi, eventual, urmează să fie chemate la bară într-o dezbatere de idei din viitor. Parcurg­rea unui text se transformă în lectură mu­ţumită extrem de rar, de abia atunci când în pagini de efemeride insipide dau peste un reportaj încheiat la toţi nasturii retoricii, unul dintre acele mari reportaje care, cândva, dădeau gazetarului nume de prozator. Din păcate, specia este aproape extinctă în ziaristica românească de astăzi. Îmi amintesc cu nostalgie copilăroasă că Verne sau Wells includeau mai mereu în distribuţia romanelor de loisir şi descoperiri câte un mare reporter al unui cotidian faimos. Însemna aceasta că fără el, marele reporter, aventura nu putea fi nici complet trăită, nici complet istorisită. Marele reporter nu chibiţa la marginea realităţii, el o explora şi o numea. Acum, în publicaţiile de la noi, el, marele reporter, este exilat în camera de serviciu a redacţiilor de către comentatorii a căror pălăvrăgeală ineptă este lovită de incontinenţă. La fel stau lucrurile şi în massmedia audio-vizuale. Televiziunile noastre investesc cu parcimonie în producerea sau achiziţionarea reportajelor de cursă lungă, preferând să arunce în capul publicului găleţi cu talk-show-uri aptere, în poala cărora se hârjonesc tembel indivizi debili intelectual şi stilistic. Aşa că gazetarului care îşi preţuieşte fibra de reporter autentic nu-i rămâne altceva de făcut decât, pe de o parte, să îşi câştige existenţa decent într-o profesie ademenită din ce în ce mai mult de indecenţă, şi, pe de altă parte, să apuce calea ficţiunii. Un exemplu recent în acest sens ni-l dă Mirela Gruiţă. Cartea ei de debut, Poveşti muritoare (Editura Nico, 2008), conţine o seamă de proze care fac o subtilă şi convingătoare trecere de la reportajul de televiziune (aceasta este profesia autoa­rei) ce relatează crâmpeie de existenţe obişnuite la scrierea unor destine.


Din strategia oratorică a reportajului cu imagine şi sunet, Mirela Gruiţă aduce în texte lecţia preţioasă a laconismului. Personajele vorbesc puţin şi tac mult şi adânc. Astfel, gesturile lor, puţine şi ele la număr, dobândesc un spor de greutate existenţială. În adevărul ei adevărat, povestirea se rostuieşte din plinul narativ aflat în pagină şi dintr-un anume gol calculat, lăsat cu bună ştiinţă să fie umplut de cititor, în virtual. Iată cum funcţionează mecanismul spusului şi ne-spusului: „ -Aşa a fost să fie, spuse femeia din faţa noastră, ridicând paharul şi golindu-l dintr-o sorbitură. Eram la Petroşani şi după o zi de coborâre în minele din Valea Jiului, simţeam nevoia să ne răcorim cu o bere. Cârciuma era plină de mineri obosiţi, care voiau să ajungă cât mai târ­ziu acasă. Era singura masă liberă. I-am cerut voie să ne aşezăm, am comandat câte o bere şi-ncercam să ne odihnim. - Aşa a fost să fie, ce să-i faci?, continuă monologul, dând pe gât al doilea pahar cu ţuică. Ne-am luat pentru că ne iubeam. Iubire de tinereţe. Aici, în Vale, toate trec repede. Şi iubirea şi tinereţea. A plecat la altă mină. Câştiga mai mult. Am divorţat, s-a însurat pe acolo, iar eu am rămas aici muncind şi crescând copiii surorii mele. Acum un an s-a întors şi ne-am iubit din nou, cu toate că, la 40 de ani, la noi e ruşine să iubeşti. Aici, după 30 de ani eşti bătrân, iar iubirea n-are ce căuta. (…) Mă simţeam înflorită. Începuseră să se uite bărbaţii după mine, iar cumnatu-meu zicea că nu-i frumos să străluceşti aşa. (…) Acum mina s-a pră­buşit şi l-a prins înăuntru. Eu ce mă fac? Mi s-a dus omu’ , mi s-a dus lumina. Nu mă mai priveşte nimeni, iar cumnatu-meu s-a liniştit. Arăt ca nevastă-sa: fără iubire, fără mângâiere, fără nopţi. S-a ridicat, a dat pe gât al treilea pahar, a netezit cutele fustei încreţite şi a ieşit dreaptă în noaptea de-afară. Ne simţeam obosiţi şi am evitat toată seara să ne privim în ochi. Pe drumul spre hotel, fiecare încerca să-şi amintească când s-a simţit ultima dată luminat de dragoste, ca femeia aceea. Ne-am închis în ca­me­rele noastre şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că ne-a dăruit somnul. “ (Un singur dar, somnul). La o primă privire, pare că poveştile se înfiripă din amintiri colaterale, pe care reporterul le-a adunat aproa­pe întâmplător, în clipele de răgaz din peregrinările sale prin locuri şi printre oameni. La o a doua privire, mai atentă, se observă minuţia de orfevru cu care o viaţă plină de meandre este concentrată în simplitatea de cristal a unei rostiri, de sine şi de alţii, ce iniţiază.


Poveştile sunt scurtissime, însă, precum sâmburii, cuprind romane stufoase în stare latentă. Laolaltă, ele configurează o lume uşor stranie, puternic lunară, cu bărbaţi aspri şi femei aşijderea care muncesc, beau, se iubesc şi înfruntă tragicul vieţuirii cot la cot. Magicul nu este niciodată prea departe, se trăieşte cu intensitate şi simbolic, o anume mitologie neaoşă este curtată cu sobrietate. În fapt, prozele sunt poveşti la purtător date nouă în dar de un autor generos, spre a ne ajuta să ne trecem şi să ne petrecem singurătăţile citindule şi completându-le după cum ne este voia şi imaginaţia. Reporterul Mirela Gruiţă intră cu merit în breasla prozatorilor pentru că are priceperea să nu ne spună niciodată că unui personaj îi este sete, ci să ne facă să simţim setea aceluia.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul