Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poveşti la purtător

        Gabriel Rusu


Citesc cu asiduitate presa, deopotrivă cotidiene, săptămānale şi lunare. Īndeobşte, nu mai fac asta cu plăcere, ci din obligaţie profesională, cu acel soi de morocănoşenie proprie arhivarului care adună documente ale prezentului ce vor deveni trecut şi, eventual, urmează să fie chemate la bară īntr-o dezbatere de idei din viitor. Parcurg­rea unui text se transformă īn lectură mu­ţumită extrem de rar, de abia atunci cānd īn pagini de efemeride insipide dau peste un reportaj īncheiat la toţi nasturii retoricii, unul dintre acele mari reportaje care, cāndva, dădeau gazetarului nume de prozator. Din păcate, specia este aproape extinctă īn ziaristica romānească de astăzi. Īmi amintesc cu nostalgie copilăroasă că Verne sau Wells includeau mai mereu īn distribuţia romanelor de loisir şi descoperiri cāte un mare reporter al unui cotidian faimos. Īnsemna aceasta că fără el, marele reporter, aventura nu putea fi nici complet trăită, nici complet istorisită. Marele reporter nu chibiţa la marginea realităţii, el o explora şi o numea. Acum, īn publicaţiile de la noi, el, marele reporter, este exilat īn camera de serviciu a redacţiilor de către comentatorii a căror pălăvrăgeală ineptă este lovită de incontinenţă. La fel stau lucrurile şi īn massmedia audio-vizuale. Televiziunile noastre investesc cu parcimonie īn producerea sau achiziţionarea reportajelor de cursă lungă, preferānd să arunce īn capul publicului găleţi cu talk-show-uri aptere, īn poala cărora se hārjonesc tembel indivizi debili intelectual şi stilistic. Aşa că gazetarului care īşi preţuieşte fibra de reporter autentic nu-i rămāne altceva de făcut decāt, pe de o parte, să īşi cāştige existenţa decent īntr-o profesie ademenită din ce īn ce mai mult de indecenţă, şi, pe de altă parte, să apuce calea ficţiunii. Un exemplu recent īn acest sens ni-l dă Mirela Gruiţă. Cartea ei de debut, Poveşti muritoare (Editura Nico, 2008), conţine o seamă de proze care fac o subtilă şi convingătoare trecere de la reportajul de televiziune (aceasta este profesia autoa­rei) ce relatează crāmpeie de existenţe obişnuite la scrierea unor destine.


Din strategia oratorică a reportajului cu imagine şi sunet, Mirela Gruiţă aduce īn texte lecţia preţioasă a laconismului. Personajele vorbesc puţin şi tac mult şi adānc. Astfel, gesturile lor, puţine şi ele la număr, dobāndesc un spor de greutate existenţială. Īn adevărul ei adevărat, povestirea se rostuieşte din plinul narativ aflat īn pagină şi dintr-un anume gol calculat, lăsat cu bună ştiinţă să fie umplut de cititor, īn virtual. Iată cum funcţionează mecanismul spusului şi ne-spusului: „ -Aşa a fost să fie, spuse femeia din faţa noastră, ridicānd paharul şi golindu-l dintr-o sorbitură. Eram la Petroşani şi după o zi de coborāre īn minele din Valea Jiului, simţeam nevoia să ne răcorim cu o bere. Cārciuma era plină de mineri obosiţi, care voiau să ajungă cāt mai tār­ziu acasă. Era singura masă liberă. I-am cerut voie să ne aşezăm, am comandat cāte o bere şi-ncercam să ne odihnim. - Aşa a fost să fie, ce să-i faci?, continuă monologul, dānd pe gāt al doilea pahar cu ţuică. Ne-am luat pentru că ne iubeam. Iubire de tinereţe. Aici, īn Vale, toate trec repede. Şi iubirea şi tinereţea. A plecat la altă mină. Cāştiga mai mult. Am divorţat, s-a īnsurat pe acolo, iar eu am rămas aici muncind şi crescānd copiii surorii mele. Acum un an s-a īntors şi ne-am iubit din nou, cu toate că, la 40 de ani, la noi e ruşine să iubeşti. Aici, după 30 de ani eşti bătrān, iar iubirea n-are ce căuta. (…) Mă simţeam īnflorită. Īncepuseră să se uite bărbaţii după mine, iar cumnatu-meu zicea că nu-i frumos să străluceşti aşa. (…) Acum mina s-a pră­buşit şi l-a prins īnăuntru. Eu ce mă fac? Mi s-a dus omu’ , mi s-a dus lumina. Nu mă mai priveşte nimeni, iar cumnatu-meu s-a liniştit. Arăt ca nevastă-sa: fără iubire, fără māngāiere, fără nopţi. S-a ridicat, a dat pe gāt al treilea pahar, a netezit cutele fustei īncreţite şi a ieşit dreaptă īn noaptea de-afară. Ne simţeam obosiţi şi am evitat toată seara să ne privim īn ochi. Pe drumul spre hotel, fiecare īncerca să-şi amintească cānd s-a simţit ultima dată luminat de dragoste, ca femeia aceea. Ne-am īnchis īn ca­me­rele noastre şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că ne-a dăruit somnul. “ (Un singur dar, somnul). La o primă privire, pare că poveştile se īnfiripă din amintiri colaterale, pe care reporterul le-a adunat aproa­pe īntāmplător, īn clipele de răgaz din peregrinările sale prin locuri şi printre oameni. La o a doua privire, mai atentă, se observă minuţia de orfevru cu care o viaţă plină de meandre este concentrată īn simplitatea de cristal a unei rostiri, de sine şi de alţii, ce iniţiază.


Poveştile sunt scurtissime, īnsă, precum sāmburii, cuprind romane stufoase īn stare latentă. Laolaltă, ele configurează o lume uşor stranie, puternic lunară, cu bărbaţi aspri şi femei aşijderea care muncesc, beau, se iubesc şi īnfruntă tragicul vieţuirii cot la cot. Magicul nu este niciodată prea departe, se trăieşte cu intensitate şi simbolic, o anume mitologie neaoşă este curtată cu sobrietate. Īn fapt, prozele sunt poveşti la purtător date nouă īn dar de un autor generos, spre a ne ajuta să ne trecem şi să ne petrecem singurătăţile citindule şi completāndu-le după cum ne este voia şi imaginaţia. Reporterul Mirela Gruiţă intră cu merit īn breasla prozatorilor pentru că are priceperea să nu ne spună niciodată că unui personaj īi este sete, ci să ne facă să simţim setea aceluia.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul