Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dramaturgul Eminescu despre Decebal

        Felix Nicolau


Faţă de încercările dramatice ale predecesorilor săi, care se referiseră la conflictul daco-roman mai ales în termenii unei idile clasicizante, Eminescu va concepe un Decebal eroic şi tragic, titan îmbătat de tentaţia gloriei, de nietzscheeana „voinţă de putere” (Wille zur Macht). În comparaţie cu proiectul de maximă tinereţe Mira, care era străbătut de fibra iraţionalului romantic şi de un sentimentalism de natură duală, demonică şi angelică totdeodată, Decebal, datând din anii 1872-1873, se distinge printr-un conflict mai intens dramatic şi printr-o construcţie mai solidă. Şi tiradele personajelor desfăşoară o retorică mai echilibrată, prin faptul că beneficiază de o susţinere logică mai puternică.


La fel ca în episodul dacic din Memento mori, Eminescu prea­măreşte rolul istoric jucat de daci prin raportare la maşina de război romană: „Că zmeii Daciei/Ca constelaţii sângeros-profetici/Au strălucit în faţa Romei vechi./O lume-a tremurat la arătare/Şi marea şa-ndoit spumaţii muri/Naintea mândrei fulgerări a lor”. Dacii sunt ataşaţi elementului ignic, natura lor vulcanică făcându-i să intre în descendenţa lui Hefaistos: „O lume zace/În roş oţel/Ce vreţi a face/ Făceţi din el/Voiţi coroane/O regi, făloşi!/Mişcaţi ciocane/Pe fierul roş”.


 


La sunetele ciocanelor ce făuresc armele dacice are loc disputa dintre Decebal şi Iaromir, acesta din urmă înălţând un panegiric lui Traian: „În van necunoscut vrea să rămâie/Amic şi inamic îl recunosc./Se zice cum că zeii niciodată/Deplin necunoscuţi ei nu rămân/Întotdeauna o lumină de aur/Ncongiură a lor frunte şi fiinţă/De-aceea cred că zeii coborâră/Că ei trăiesc azi între oameni/Ca Cesari, ca preoţi, ca senatori…/Ieri în Olimp… ei azi-s pe pământ”. Dar Traian nu este un meteor ci, dimpotrivă, forţa romanilor este dată de faptul că fiecare soldat dă dovadă de nepăsarea şi de curajul specifice numai unui Caesar. Studiul aplicat de psihologie a popoarelor – în linie herderiană – identifică la romani, ca trăsătură principală, situarea dincolo de bine şi de rău, precum şi depăşirea reacţiei sentimentale. Un întreg popor şi-a format un psihic de cuceritor: „sunt ca zeii/Ei nu ştiu ce-i mânia – ei, nu ştiu/Ce-i bucuria pe acest pământ/Ce pe-alţii îi turbeaz’– abia îi mişcă/Dureri ce ne-ar ucide – ei surâd/La bucurii ce ne-ar ucide – reci!/Nimic nu li-i destul de mare-n lume/Nici bunătate nu, nici răutate/Ce pe noi ne-ar mira, ei nu observă/Ce pe noi ne-a uimit găsesc firesc”. Această insensibilitate la stimulii externi ar fi demonică dacă nu ar fi acompaniată de o trăire la extreme a sentimentelor morale. Un alt atu al poporului latin este structura monolitică a caracterului şi a temperamentului, lucru ce conduce inevitabil către titanism sau demonism: „Tot, tot ce vrei – poate-un roman să fie/Un tigru – un leu, un şerpe, un tiran -/Un vierme nu./[…]/Romanul dacă-i rău născut/Rău a rămas până l-al lui mormânt./Nu e schimbare în acest metal/Nu e schimbare în aceste inimi/Neron în leagăn e Neron pe tron”. Percepţia romantică, antitetică şi maniheistă, a datului psihologic fundamental imprimă discursului lui Iaromir caracterul unei laudatio exaltate: „Pământu-ntreg n-are valoarea unui,/Unui roman. De-aia din ei ori­care/ Zice: Or Imperator ori-nimic./ Este ceva întunecos şi mare/Şi simţi că lumea toată e în el -/Şi totuşi lumea toată nu-l plăteşte/ Pentru că nu-i în stare de-a-l schimba…”. Regăsim aici germeni ai egotismului teoretizat de Stendhal şi cântat de Puşkin: „Doar eu-mi este demon şi rege domnitor” (Spovedania unui poet sărac).


 


Or, exaltarea este ce­ea ce acuză Decebal, observând că nu­mai naturile slabe proslăvesc tirania: „Din ăşti tirani făceţi un ideal/Nu în ei înşii e mărimea lor -/Este în slăbiciunea voastră”. Dar chiar şi adversarul romanilor trebuie să admită că înfruntarea unei asemenea forţe îmbată sufletul său titanic, care simte permanent chemarea (vocatus) eroismului. În felul acesta, Decebal se descoperă ca un protagonist romantic, individualist şi nestăpânit, el însuşi asemuindu-se, prin intermediul unei comparaţii dezvoltate, leului posedat de setea de sânge: „Când leul şi-a-n­fipt gheara în titani -/Ah! leul codrilor fără de fine/Ăst rege mândru c-a lui păduri/Rece ca cremenea stâncelor lui,/Şi-a-nfipt odată gheara lui de fier/În ăşti titani ai Romei şi a supt/Din sângele lor crud…şi-a-nnebunit/A-n­ne­bunit de ură şi turbare/Şi viaţa lui un vis fioros /În veci îl urmăreşte umbra Romei/În veci i-e sete de-acest sânge lui/Taci inimă-n curând ţi-i stinge setea!”. Atitudinea regelui dac deschide calea spectrului nebuniei (verba in delirium), perspectivă ce va prinde contur deplin în Mira. Contestând calitatea morală şi intelectuală a romanilor („Gladiatori ai spiritului sunt/Acei a căror minte este mare!”), Decebal încearcă să-şi configureze un alt destin, un anti-destin, el fiind posedat de „extrema tensiune a voinţei”, aspect care pune în evidenţă „accentul eroic al pesimismului eminescian”.


Întreaga piesă este, în fond, o dispută ideatică punctată de comparaţii dezvoltate, hiperbolizante, ce constituie noduri concluzive. Astfel, Iaromir recunoaşte forţa impulsului titanic al poporului dac, popor care este, însă, o stea mişcătoare, în comparaţie cu steaua fixă a romanilor. Cunoscându-şi atuurile, latinii sunt apolonici; calmul lor are la bază conceptul de ordine logică. „Idealul roman – remarca Ioana Em. Petrescu – e cel al ordinii, materializată prin lege şi impusă prin putere. Puternici, identici cu ei înşişi, nepăsători la bucurie şi su­ferinţă, indiferenţi şi singuri asemenea zeilor, romanii din Decebal prefigurează imaginea de erou tragic, pe care o va reprezenta mai tîrziu (în directa lor descendenţă) cezarul. În Decebal se înfruntă astfel nu numai două forme de civilizaţie, ci şi două înfăţişări ale spiritului: vocaţia dionisiacă a furtunoşilor daci, iubitori de libertate, şi gîndirea ordonatoare a Romei”. Tracii nu pot ajunge la aequa anima întrucât spiritul lor e contradictoriu, ambiţios peste măsură şi, în consecinţă, predestinat să obţină satisfacţii doar în plan oniric. Alegoria oceanului încrâncenat să cucerească regatul astrelor este concludentă pentru viziunea romantică proiectată de Eminescu asupra sufletului dac: „Dorinţe fără de margini îl îngân/Răcnind înalţă braţele-i spumate/De nori s-anină,-n bolta lumei bate./ Sălbaticul. Van fulgere de foc/Apără cerul…el în­credinţatu-i/Că bolta cea albastră e palatu-i;/Cu-asalt el vrea s-o ia ca pe-o cetate/Rănit de fulgere el se-ncovoaie/Şi vijelia-l reîmpinge-n patu-i./Apoi adoarme-adânc copilărosul/Ti­tan…un cer în fundu-i se îndoa­ie/ Tot ce-a dorit visează care/Tă­rie, stele… luna drept coroană/ Dor­mind murmură, murmurând tresare…/Şi când trezit el vede iar că cerul/La locu-i stă cum că nimic nu are/ Din sânta-i înălţime…el turbează/Din nou…”. Ambelor popoare le este, însă, caracteristică tine­reţea, refuzul maturizării; de aici, şi raportarea lor tragică la curgerea temporală, ceea ce ar implica încetinirea ritmului acţiunii şi formarea capacităţii de contemplaţie, de valorificare axiologică a faptei. Or, eroului romantic îi este specifică tocmai exaltarea extremelor şi combaterea lui aurea mediocritas, aşa cum o arată şi versurile lui Mic­kiewicz: „Că tu, tinereţe, te-nalţi vultu­rească/Şi trăsnet ţi-e braţu-n furtună” (Oda tinereţii).


Dacă sufletul lui Decebal – erou reprezentativ pentru po­porul său - este copilăros (în sensul de necorelare a scopului vizat cu mijloacele disponibile, vizată fiind şi concepţia schilleriană despre naivitatea geniului), oceanic şi intempestiv, şi sufletul roman are incongruenţele lui căci, urmare a corupţiei şi înclinaţiei spre tiranie, doar „din când în când zeii cobor” să-i împrospăteze apetitul pentru glorie. Destinul se anunţă tragic pentru ambele popoare, cauza principală fiind irepresibila pornire belicoasă care sfidează preceptul latin al limitării prin autocunoaştere: nu oricine poate râv ni la orice (Non omnia omnibus cupienda sunt). Natura acestei porniri este însă diferită: la romani este insaţiabila poftă de spaţiu, pe când la daci este tocmai distrugerea spaţiului. Avântul lui Decebal este metafizic şi sinucigaş, sensibil diferit de propensiunea hamletiană pe care acelaşi personaj o va dobândi în Memento mori. Dorinţa de abolire a spaţiului este în strânsă legătură cu ironia demonică a Demiurgului din Demonism: „Aprindeţi codri noştri şi ardeţi/Această rană a istoriei/Această bubă neagră a Omenirei/Acest blestem ce arde în popoară./Luaţi făclia şi ardeţi-i ochiul/Acestui crud tiran numit pământ”. O exasperare faustică pluteşte peste piesa de tinereţe: „Blestem pe mustul strugurilor cadă/Şi-asupra paroxismului iubirii!/Blestem nădejdilor! Blestem credinţei, închinării!/Şi blestem mai ales răbdării!”. Virulenţa blamării este însoţită în subiacent de prezicerea unui eveniment apropiat cu valenţe catastrofale.


Dacă romanii, prin Longin, îşi manifestă indispoziţia cogitativă: „Nu a­vem vreme să pricepem tot/Abia ne ajunge a cârmui o lume”, în tabăra dacilor se află un geniu înrudit ca tipar intelectual cu cel al astronomului din Scrisoarea I. Dochia este cea care se sustrage faptei pentru a releva infinitudinea durerii şi suferinţei, precum şi superioritatea morţii. Cosmogonia trasată de ea are în comun cu cea a gânditorului din Scrisoarea I natura momentului cinetic iniţial („un sâmbure în acel caos/Mişcându-se rebel”), dar diferă prin accentul pus pe imperativul suferinţei şi prin ideea că viaţa universului este ardere, în timp ce epuizarea e­nergiei vitale este anunţată de sângerarea as­tre­lor-organisme, căci natura echi­va­lează, în concepţia lui Tommaso Campanella, cu un codex vivus: „Unde e starea ceea unde zeii/Nu esistau, nici oameni nici pământ, /Pe când acea fiinţă nenţeleasă/Nu-şi aruncase umbrele în lu­me/ Umbrele ce sunt moartea şi nemurirea./Ah! el şi-a dat foc sie însuşi crudul/Şi arderea eternă suntem noi./Când se va arde-acest-pământ cu totul/Când s-a-nnegri cerimea cea albastră/Când va începe ca să curgă sânge/Din stele ţi din soare, când fiinţa/Ne-om mântui – ne-om stinge pentru veci”. Terifiantul viziunii pulsează de o forţă hugoliană: „L’eau des torrents, éparse et de lueurs frappée,/Ressemble aux longs cheveux d’une tęte coupée” (Mas­­ferrer), ori, precum în Le petit roi de Ga­lice: „La terre boit le sang mi­eux qu’un faune le vin”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul