Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

David Czerny are dreptate

        Bogdan Ghiu



Cine mai aşteaptă de la artă opere se înşală. Arta n-a produs poate niciodată „opere”, poate că dintotdeauna „operele”, obiectele artistice n-au fost altceva decât suportul, mediumul, convenţia socială a unei acţiuni cu totul specifice, proprie numai artei, incomunicabile altfel, cel mai adesea intempestive: o operaţiune de adevăr în regimul urgenţei. Poate că, dintotdeauna, numai arta (şi, uneori, filosofia, dar numai ca artă) are „curajul adevărului”, cutează adevărul.


Arta operează direct, este act, gest, enunţ, intervenţie. La nevoie, palmă. Iar cine mai introduce o linie de ruptură fatală, ireversibilă şi de netrecut între arta „trecutului” şi arta de cam o sută de ani încoace „contemporană”, care când caută „contemporaneitatea”, când o pro­voacă, iar se înşală, şi mai amarnic, deoarece arta actuală nu face decât să scoată operarea şi operaţia artistică din operă, să autonomizeze gestul extrăgându-l din obiect: întotdeauna, arta adevărată a căutat să provoace efectul de contemporaneitate, de „contemporanei­zare”. Ruptura dintre arta „trecutului” şi arta „prezentului” este falsă: dintotdeauna, arta a căutat să provoace prezentul, în toate sensurile acestei formule, dintot­deauna, arta a căutat „prezentificarea” omului la el însuşi, la propria lume şi la propria situaţie, cel mai adesea intolerabilă, de nesuportat.


Printr-un paradox numai aparent sau, mai precis, printr-un chiasm (figură sau, mai degrabă, structură „în foarfecă”, ca­pabilă, de multe ori, să „forfecheze” o realitate deja „înforfecat”, ambiguu, complice constituită), dacă operele „trecutului” se cer acţionate, utilizate (hermeneutica-acţiune), operările artistice (post-obiectualizante) ale „prezentului” se cer, dimpotrivă, într-un regim aparent „clasic”, interpretate, pentru a le restitui mesajul, intenţia, căci ele, cel mai adesea, sunt enunţuri, „statement”-uri despre situaţia omului. Pentru operele „trecutului” redăm gestualitatea, „intervenţionismul” din obiect; pentru gesturile artistice ale „prezentului”, refacem „obiectualitatea” şi „corporalitatea” artistică, „interpretând mesajul”. Invers, deci, şi complementar, încercând să circumscriem, inconştient, din două direcţii opuse, locul şi poziţia, poziţionarea artei, care vorbeşte, repet, despre situaţia omului, despre aşezarea fără poziţionare a oamenilor unii de către alţii, niciodată prin ei înşişi.


Să interpretăm deci. Artistul ceh Da­vid Čzerny a şocat, provocat, nedumerit, înfuriat, dar, mai exact: amuzat, foarte recent, comunitatea europeană, „publicul larg”, pe cel puţin două planuri simultane, propunând, pentru decorarea artistică a preşedinţiei cehe a Uniunii Europene (arta nu va scăpa, probabil, niciodată de ornamentalismul ei de fond), un dublu „fals” compus, pe de o parte, numai din stereotipuri naţionale, adică ale naţiunilor europene unele despre altele sau, mai exact, ale aşa-zisei „opinii publice”, care, de fapt, este opinia mass-media, de­spre naţiunile europene, stereotipuri produse, pe altă parte (arta însăşi – spune, denunţă artistul – produce, aşadar, stereotipuri, participă, este complice la producţia comunitar şi „comunicaţională” de stereotipii, de standardizări, de semne rezumative şi simplificatoare, la semiotizarea extrem şi extremist reductivă planetară, „ecumenică”), de nişte artişti la rândul lor inventaţi, dar cu atât (vom vedea) mai verosimili (nu este însă verosimilitatea, provocarea adevărului prin verosimilitate, esenţa dintotdeauna a artei?). Naţiuni reduse la stereotipuri, la semne uşor comunicabile, aşa cum procedează presa, aşa cum suntem forţaţi s-o facem (trebuie să ne luptăm să n-o facem) de către media. Ca să „comunicăm reuşit”, nu ne reducem, nu acceptăm să ne reducem noi înşine la stereotipuri, nu asta facem tot timpul, aşa cum respirăm: stereotipizăm?


False, dar perfect verosimile biografii de artişti europeni, al doilea „păcat”, al doilea fals al artistului ceh. Dar biografia oricărui artist este, astăzi, perfect formatată, un tipar fix. Şi n-o spun eu, o spun teoreticieni ai artei mai versaţi, precum Boris Groys, de exemplu: „Sub acest nou regim al auctorialităţii, artistul nu mai e judecat în funcţie de obiectele pe care le-a produs, ci în funcţie de expoziţiile şi proiectele la care a participat. A ajunge astăzi să cunoşti un artist înseamnă să-i citeşti CV-ul, nu să-i priveşti picturile. Auctorialitatea sa e presupusă a fi doar parţială. De aceea, el e cântărit nu după producţiile sale, ci după participările sale la expoziţii im­portante, exact aşa cum un actor e judecat în funcţie de rolurile pe care le-a jucat, în ce producţii şi în ce filme. Chiar şi atunci când cineva vizitează atelierul unui artist pentru a-i cunoaşte opera, i se arată, de obicei, un CD-ROM ce documentează expoziţiile şi acţiunile la care a participat artistul, dar şi expoziţiile, acţiunile, proiectele şi instalaţiile plănuite, însă niciodată realizate” („Auctorialitate multiplă”, Ideea artă + societate, 26/ 2007). Artistul îşi este propria sa „operă”, iar „opera” sa este viaţa sa, devenită CV de artist. Dincolo de aspectul comercial, de piaţă, pe care arta şi-l trage pe trup, nu este aici şi un adevăr mult mai profund şi mult mai vechi, chiar dacă răstălmăcit: arta ca „stilistică existenţială”, creaţie de sine?


Ceea ce este curent în lumea artei a fost, deci, promovat, mutat „la vârf”, în lumea politică. Şi care-i scandalul? Nici unul. Sau poate doar, tocmai, schimbarea de „câmpuri”: ceea ce este (ca şi) curent în lumea autentică a artei este intolerabil în lumea falsă a politicii şi a „opiniei publice” formatate de către media. Şi, din nou, „opinia publică”, formatată de media, preferă să inventeze false scandaluri, scandaluri de paradă, pentru a deturna atenţia de la intenţia cu adevărat insuportabil scandaloasă a acţiunii artistului: operaţiune de adevăr. În cazul de faţă: Uniunea Europeană este denunţată artistic ca fiind, încă, o aglutinare împărtăşită de locuri comune, un patchwork pestriţ, o făcătură. Şi nu pentru asta este făcută arta, ca să ne spună, masiv, scandalos, fără rezerve, adevărul, sfâşiindu-ne vălul (ecranul!) interior al ipocriziei?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul