Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

In plin alexandrism (II)

        Alexandru George


După cum spuneam în prima parte din consideraţiile mele pe tema unui fenomen relativ recent, alexandrinismul, care se impune în mod firesc atenţiei abia după ce şi literatura noastră a început să-şi numere mai mult de 100 de ani de existenţă, nici perioada ei cea mai nefericită nu a făcut excepţie, după cum dezvoltarea lui impetuoasă marcase sfârşitul erei libere (februarie 1938-decembrie 1947) şi instaurarea unor regimuri politice din ce în ce mai tiranice (Comu­nismul însuşi a cunoscut pe la mijlocul anilor ’60 o explozie liberistă, nu o falsă liberalizare, cum pretind unii istoriografi, care au fost, totuşi, martori ai acestei neaşteptate, deşi mult dorite, minuni. Climatul general a devenit mai suportabil; pe fondul unui “marxism” oficial, s-a admis între anumite limite discuţia, schimbul de opinii, disputa intercolegială, controversa fără consecinţe grave. Şi dacă proza abia atunci înregistrează un reviriment, marcat mai ales prin varietate, poezia care va fi numită şaizecistă va rămâne ca un fenomen remarcabil şi un câştig, indiferent de starea generală a literaturii. Aceasta, oricum, se îmbogăţise cu operele valabile din comunism care se cereau comentate, dar în oarecare măsură ele forţau o reevaluare a ceea ce se scrisese înainte, chiar şi în perioada mai apropiată a războiului şi a regimurilor autoritare care-l precedaseră.


Un fenomen care apăruse în jurul ani­lor ’30 şi va reprezenta şi el, în plus, şi un reper de neocolit este eseul, în variantele sale multiple: literar, filosofic, ştiinţific, politic, un gen cu graniţă nehotărâtă, dar cu o specificitate indoniabilă... El pro­life­rase pe măsură ce “crescuse“ literatura română frumoasă şi se emancipase de comandamentele fireşti, de sorginte paşoptistă şi din perioada de consolidare a statului nostru şi fusese cultivat mai puţin de promotorii unor direcţii şi mai mult de spiritele independente de tipul lui P. Zarifopol, Ioan D. Gherea, D.I. Suchianu şi M. Ralea, în numeroasele sale momente bune când îşi uita “datoriile“ poporaniste, asta pentru a nu mai aminti de cazul excepţional, mult anterior, al lui Al. Odobescu, ilustrat de spirite eruptive precum Mircea Eliade şi Petre Pandea, de spirite disociative, cum se vor dovedi Mihail Sebastian, Petru Comărnescu, I. Biberi, N. Steinhardt, în fine, Emil Cioran, C. Noica (chiar şi nişte spirite “sistematice“ cum se vor dovedi Lucian Blaga şi D. D. Roşca sau Anton Dumitriu şi Edgar Papu, de diferite tipuri), vor cultiva eseurile, integrând capitalul ideatic, dar alcătuindu-şi din ele şi volume, care se vor reedita şi în comunism.


Simplu fapt că acest gen s-a făcut recunoscut (cu toate “păcatele“ lui) în comunism era o sfidare faţă de dogmatismul oficial, cu stilul sentenţios al “comunicatelor“ sale, cu ordinele de executat şi aprobat, în nici un caz de discutat. El a schimbat mult atmosfera unei întregi perioade de intense apariţii editoriale, dar şi de vivacitate în presă, oferind o variantă semnificativă care s-a făcut simţită până la ultimele clipe ale regimului Ceauşescu.


În perioada secundă a comunismului s-au tradus eseuri de toate categoriile, mai ales din sfera lui de origine anglo-franceză: Mathew Arnold, Oscar Wilde - eu însumi oferind o selecţie din Remy de Gourmond, din Anatole France şi Emile Zola. Nu s-au neglijat nici Unamuno şi Ortega y Gasset, dar nici surprinzătorii T.S. Eliott şi Aldous Huxley.


Ele erau precedate de “introduceri“ explicative în care se încerca, de către specialişti mai mult abili decât bine intenţionaţi, să se salveze conţinutul subliniindu-se caracterul progresist al paginilor ce urmau sau măcar cel raţionalist şi doar anticonvenţional, lăsându-se drept ţintă orientarea “burgheză“ pe care ele o contestau.


În fine, o invazie de eseuri păstrate la cutie de către autori care cunoscuseră rigorile cele mai absurde ale închisorii au venit să completeze un tablou cu fericite pete de culoare, dar mai ales cu unele albe, pentru a fi interpretate oricum.


Toate persoanele din lumea comunistă (adică din “lagăr“, dar şi din marele număr de aderenţi comunişti în spirit otrăviţi de “stânga“ lumii occidentale, mai ales europene) sunt puternic determinate de ceea ce devenise prea evident: prăbuşirea marxismului în înţelesul pe care-l dăduse cuvântului Internaţionala a III-a, născută imediat după victoria bolşevismului în Rusia şi mutarea sub numele de Kominform la Moscova, mai precis la Kremlin, în jurul primului secretar din ce în ce mai atotputernic. Cu toate succesele, inclusiv în domeniul înarmării nucleare, sistemul sovietic nu mai putea mobiliza decât entuziasmul unor naivi şi unor frustrate din lumea a III-a, el nedovedindu-se în stare să facă faţă în condiţiile de “în trecere“ paşnică Lumii Libere nu numai superioare şi cu adevărat progresiste.


E drept că unii din acelaşi Occident al tuturor neroziilor s-au ingeniat să salveze mortul împe­rechind bastard marxismul cu psihanaliza, cu orientările formale din lingvistică, punând în circulaţie intelectuală felurite struţocămile pe care, ce-i drept, marxiştii noştri le-au tratat cu moderaţie, nu le-au mai respins în stilul dogmatic al stalinismului, acum dezavuat oficial în lumea comunistă, care-l considera o păgubitoare eroare, un simplu episod depăşit.


Ţara noastră, cu toate că primise socialismul ca pe o noutate suspectă sau numai bizară în spirit destul de tolerant, nu a făcut caz nici de cel “ştiinţific“, introdus din Rusia de Gherea, o personali­tate seducătoare şi cu merite indiscutabile, care şi-a dat imediat seama că marxismul e inaplicabil la noi, cum se întâmpla şi în Rusia, şi a condamnat categoria venită la putere a bolşevicilor; ulterior, deşi a fost pomenit vag în mediile intelectuale, chiar în cele universitare pentru importanţa sa în istoria economiei politice n-a constituit niciodată un subiect de controverse şi de studiu. (Încercarea de a-i da iluzia existenţei efective, deşi era vădit că el a fost impus de armatele de ocupaţie sovietice, au făcut-o câţiva “specialişti” autohtoni, care fie că au părăsit ţara, Şerban Voinea, Gh. Haupt, N. Tertulian, fie au stăruit să se arate consecvenţi cu o doctrină cât se mai putea numi aşa, după tot soiul de ajustări, revizuiri şi dresuri mai interesante decât ceea ce voiau să acopere. Aşa că, atunci când a dispărut, nimeni nu a avut ce regreta; politrucii pomeneau de marxism-leninism după modelul oratoric al lui Ceauşescu, numai în discursuri, invocându-l gratuit la început.


În schimb, la nivelul mai de jos al culturii de atunci prolifera cu totul altceva, inclusiv genul tipic liberalismului de gândire şi expresie, adică eseul. Părea a se confirma atunci, într-un sens puţin deviat, teza excesivă a lui Lenin despre cele două culturi: una a claselor stăpânitoare, bogate şi culte, şi cealaltă, a poporului (adică a “proletariatului”), a claselor laborioase şi asuprite. O teză care nu s-a verificat niciunde pe harta lumii, dar nu a fost niciodată dezminţită de marxiştii bolşevici ruşi şi, mai apoi, de cei din “lagăr”.


Această situaţie, cu totul ignorată în generoasele şi imprudentele profeţii marxiste, serveşte acum unor naivi sau unor avocaţi declaraţi ai răposatei ideologii pen­tru a dovedi că aplicarea ei în Ro­mânia n-a fost chiar un dezastru şi fac liste de cărţi şi de autori care s-au strecurat în cele patru decenii, fără să precizeze cât anume au apărut sau mai bine spus: când li s-a îngăduit să apară (din dispreţ? datorită caracterului lor inofensiv? pentru a face unele concesii celor mai ales din afara lagărului că diavolul nu e aşa de negru?) În realitate, scindarea literaturii române în ultima fază a comunismului repetă, într-un mod inadmisibil pentru campionii egalitarismului, situaţii care au mai existat - dar nu ca un caz grav de diacronie: Macedonski n-a fost contemporan cu Vlahuţă, nici Goga cu Minulescu, nici Bacovia cu Cerna.


Din propria-mi experienţă, eu, care am debutat în anii Tezelor din iulie şi am desfăşurat o activitate intensă în anii următori, pot afirma că, dintre toate genurile literare care au fost îngăduite, eseul are cele mai mari şanse de a trece pragul lui decembrie 1989 şi de a fi citit şi acum mai mult decât oricare altul. Şi nu am în vedere acele eseuri critice pe care poate că le-ar fi admis cumva şi neîndurătorul critic Camil Petrescu, ci tocmai cele mai “alexandrine”, mai libere, mai gratuite.


Chiar dacă unii, precum Ale­xandru Paleologu şi N. Balotă, de curând ieşiţi din închisoare au făcut unele concesii, referindu-se la cultivatorii din Occident ai marxismului strident sulemenit, prin tot stilul lor, prin formaţie şi prin intenţie, ei marcau o inexplicabil tolerată depărtare de orice dogmatism. Eu însumi mi-am adăugat contribuţia la favorizarea unui climat propice împreună cu alţi publicişti mai tineri (printre care trebuie semnalat ca o mare bizarerie Al. Ivasiuc, un intelectual de formaţie veche, noncomunistă, care s-a apucat să susţină marxismul în numele unei “radicalităţi” mai mult născătoare de confuzii). Cred că şi eu am putut dovedi că se pot îmbina voluptăţile alexandrinismului cu unele judecăţi critice şi contribuţii istoriografice aparent de oarecare erudiţie, dar şi valorizarea unor scriitori din trecut cu unele noi apariţii ce-şi căutau omologarea.


Dar nu l-am uitat chiar de tot pe Camil Petrescu observând, însă, că încercarea mea din 1968-1970 de a-i populariza accesele de concepţie nu a trezit nici o reacţie, ele fiind, probabil, socotite nişte inoportune enormităţi. Căci, în realitate, pamfletul împotriva lui E. Lovinescu (practic vorbind, primul care-l descoperise ca scriitor sub forma poetului debutant, nu un oarecare gazetar) aluneca spre o analiză cu accente mai ales negative împotriva criticei de la cumpăna anilor ’30 şi pe care mentorul Sburătorului nu o reprezenta numai, dar o făcea în gradul cel mai înalt.


...Şi pe care încercau şi tinerii critici de la sfârşitul anilor ’60 s-o restaureze, fără a se referi expres la modelul ei. Un motiv pentru care reproduc această încheiere a diatribei camilpetresciene, o pagină ca şi necunoscută acum, după trecerea a trei sferturi de veac: “Aceasta e trista aventură a unui om patologic de vanitos, în a cărui structură sufletească lipsea facultatea de intuiţie şi era destinat limbilor moarte, dar care, citind în tinereţe pe Fagnet, «a simţit vârtejul unui gol luminos” şi gândind că «satisfacţia cea mai mare şi mai nobilă» e să «fixeze»  pe contemporani «să creeze valori» noi, confundând spiritul critic, care, fenomenologic, nu poate greşi, cu spiritul său propriu de critică, neostoit, bolnăvicios, a sfârşit prin a gândi cu «mecanism muzical»“ .



(Eugen Lovinescu subt zodia seninătăţii imperturbabile, Buc. Caietele cetăţii literare, 1933, p.142.)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul