Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Panică īn oraşul luminilor

        Matei Vişniec



Matei Vişniec s-a născut pe 29 ianuarie 1956 īn Bucovina, la Rădăuţi, oraş fabulos, tăiat īn două (cu tot cu cimitir) de o cale ferată care reprezintă pentru autor axa de simetrie a universului. Oraşul este descris pe larg īn precedentul roman publicat de Matei Vişniec la Cartea Romānească şi intitulat Cafeneaua Pas-Parol.


Mama, Minodora, a fost educatoare, tata, Ioan, a fost funcţionar.



A debutat cu poezie īn clasa a patra cīnd a versificat o fabulă de La Fontaine. Ulterior, a descoperit īn literatură un spaţiu de libertate şi s-a hrănit cu pagini din Kafka, Dostoievski, Camus, Poe, Hemingway, Oscar Wilde, Nichita Stănescu şi mulţi alţi scriitori nealteraţi de realismul socialist.


Se duce la Bucureşti ca să studieze filozofia, dar este aspirat de literatură şi devine foarte activ īn sīnul generaţiei ’80, fiind membru fondator al Cenaclului de Luni. Crede īn rezistenţa culturală şi īn capacitatea literaturii de a demola totalitarismul, prostia şi răutatea. Crede mai cu seamă că teatrul şi poezia pot denunţa atīt manipularea omului prin „marile idei”,


cīt şi spălarea creierelor prin discursurile ideologice.


Īnainte de 1987 se afirmă īn Romānia prin poezia sa epurată, lucidă, scrisă cu acid (vezi Corabia). Īncepīnd din 1977 scrie piese de teatru care circulă masiv īn mediul literar, dar care sunt interzise pe scenele profesioniste. Proza sa rămīne īnsă una de sertar, precum romanul Cafeneaua Pas-Parol, scris īn anii 1982-1983 şi publicat abia după căderea lui Ceauşescu.


Īn septembrie 1987 părăseşte Romānia, ajunge la Paris şi se duce de la Gare de l’Est direct īn cartierul Montparnasse, ca să bea o cafea īn cafeneaua La Rotonde (unde fantoma lui Sartre fumează īncă ţigară de la ţigară). Īn zilele următoare cere azil politic, īncepe să scrie īn limba franceză şi devine jurnalist īntīi la BBC şi apoi la Radio France Internationale. Primeşte cetăţenia franceză īn 1993 şi editează peste 20 de piese la Actes Sud-Papier, L’Harmattan, Lansman, Crater, Espace d’un Instant… Īntr-un fel sau altul, numele său a figurat pe afişe teatrale īn peste 30 de ţări.



 


 


Printre alte numeroase lucruri pe care le aveam īn comun cu domnul Cambreleng era şi plăcerea de a īntīlni scriitori megalomani. Cel puţin o dată pe lună domnul Cambreleng mă invita la cīte un dineu organizat cu cīte un scriitor megaloman francez. Īmi cerea īn schimb să-i prezint scriitori megalomani din Europa de Răsărit, pe care īi considera delicioşi. Domnul Cambreleng era de părere că megalomania franceză nu se putea compara cu cea est-europeană. Megalomania franceză era una bazată pe preţiozitate, avea un soclu istoric mult mai comod. Megalomania est-europeană īi apărea īnsă ca una viscerală, era aproape o răfuială cu istoria, era deci mult mai spectaculoasă.


- Gīndiţi-vă la ruşi, exclama domnul Cambreleng. Ce frumoşi sunt megalomanii ruşi. Imediat ce ajung īn Occident le lipseşte ceva. Şi ce le lipseşte? La ei acasă sunt nefericiţi pentru că le lipseşte libertatea, pentru că i-a īnnebunit comunismul, pentru că se simt departe de civilizaţie şi aşa mai departe. Iar cīnd ajung aici, se sufocă.


„Occidentul nu trăieşte...” Această frază o auzisem, īntr-adevăr, deseori, din gura multor confraţi scriitori din Europa de Răsărit. Pentru ei şi īn general pentru toţi esticii, viaţa īnsemna īn primul rīnd un anume drept la improvizaţie. Cel puţin īnainte de căderea comunismului, dacă te simţeai singur la Bucureşti, la Belgrad sau la Sofia, te duceai la cineva, te duceai să-ţi vezi prietenii fără să mai suni şi să mai iei rendez-vous. Pentru mulţi dintre est-europenii stabiliţi īn Occident, marea schimbare nu a constat īn deplasarea lor geografică īn alt spaţiu unde se vorbea o altă limbă, ci īn dispariţia acestei faci­lităţi. Cum să nu mai ai acces la nimeni, atunci cīnd te simţi īntristat, deprimat, mīhnit, cīnd vrei să bei un pahar de vin sau o bere, sau cīnd eşti, dimpotrivă, atīt de fericit īncīt trebuie, trebuie să-ţi īmparţi prea-plinul cu cineva? Īn ciuda tuturor vicisitudinilor prin care a trecut, Estul a fost o lume de cheflii. Şi cum toţi erau cheflii, toţi respectau o regulă nescrisă: oamenii se putea duce unii la alţii fără programare prealabilă. Or, īn Occident, cīnd vrei să te vezi cu cineva, īn special cu un occidental, primul lucru pe care īl face acesta este să-şi dechidă agenda şi să se uite pe ea: „Da, ne putem vedea, să zicem... peste două săptămīni, joi 26 mai, la ora 18 şi jumătate... vă convine?”. Nu, unui est-european nu-i convine niciodată să-şi dea o īntīlnire de suflet peste două săptămīni la ora 18 şi jumătate. Unui est-european īi trebuie o īntīlnire pe loc, el are nevoie să ştie că īn orice moment este binevenit īn casa aproapelui său, prietenului său...



Dineul din seara aceea urma să aibă loc īntr-un apartament si­tuat pe līngă Biserica Saint-Sul­pice, īntr-unul din acele vechi imobile pariziene care ascund cīteva secole de istorie. De altfel, cine vine la Paris şi nu are acces īn case, dincolo de ziduri şi de faţade, īn saloanele unde se derulează ritualul vieţii pariziene, nu face decīt să alunece pe pojghiţa de monumente şi muzee care acoperă Parisul. Īntr-un fel, Parisul este un oraş blindat, el se apără cu strălucirea sa aparent deschisă tuturor. Cafenelele, restaurantele, barurile, librăriile, anticariatele, teatrele, cinematografele, sălile de concerte, cluburile de jazz, galeriile de artă, magazinele, bulevardele, pieţele, podurile, cheiurile Senei, parcurile, zonele pietonale, bisericile şi catedralele, cartierele prostituţiei şi ale comerţului cu sex, sutele de muzee găzduite de tot atītea palate, toate acestea, fiind extrem de numeroase, īi dau celui sosit la Paris sentimentul că are acces la oraş. Uneori, ai īnsă nevoie de ani de zile ca să descoperi Parisul ascuns, Parisul privat, Parisul secret, acel Paris care ţi se deschide numai dacă īncepi să ai relaţii, să fii invitat la dineuri, să circuli dincolo de ziduri.


- Ce frumos este, totuşi, Parisul, exclamă domnul Cambreleng.


Urcaserăm īntreaga stradă Mouffetard şi acum treceam prin faţa Panthéon-ului. Īntreaga colină Sainte-Génevičve fremăta de lume, studenţii ieşeau de la biblioteca Sorbonei şi de la cea a Facultăţii de Drept. Era momentul cīnd seara aducea pe străzi o cu totul altă lume, mai veselă, mai relaxată, īn căutarea locurilor īn care să se defuleze sau să petreacă un moment plăcut. Cupluri şi grupuri treceau prin faţa restaurantelor, analizīnd meniurile expuse afară, sau făceau coadă īn faţa cinematografelor.


Īn timp ce ne ne īndreptam spre Grădina Luxembourg, ne apăru la orizont vīrful turnului Eiffel, sclipind ca un pom de Crăciun.


L-am īntrebat pe domnul Cambreleng dacă urcase vreodată pe turnul Eiffel.


- Nu, fu răspunsul.


Ca orice parizian care se respectă, domnul Cambreleng nu urcase niciodată pe nici una din clădirile megalomane ale Parisului. Nu urcase pe turnul Eiffel, nu urcase pe turnul Montparnasse, nu urcase pe Arcul de Triumf.


- Dar pe acoperiş la Notre-Dame?


- Da, la Notre-Dame, da...


De fapt, Parisul era un oraş megaloman. Domnul Cambreleng nu avea nici o īndoială. Există oameni megalomani şi oraşe megalomane.


- Aţi simţit vreodată că sunteţi pe cale să deveniţi megaloman?, mă īntrebă domnul Cambreleng. V-aţi spus vreodată, īn mod secret poate, fraza: „Nu sunt īncă, dar ştiu că voi deveni un scriitor megaloman”?


Domnul Cambreleng nu aşteptă răspunsul meu.


Megalomania, ca şi nebunia, īmi explică el, sunt stări secundare de care te apropii treptat, pe nesimţite. Nici un nebun nu recunoaşte că este nebun. Dimpotrivă, nebunii consideră că au reuşit să se īnalţe la un anumit etaj al eliberării interioare de unde pot contempla īntreaga lume aflată īncă īn carcasa convenţiilor şi a legilor sociale absurde.


Ca de obicei, domnul Cambreleng se lăsă aspirat de o peroraţie vecină, dacă nu chiar tangentă, cu megalomania. Dintotdeauna īi plăcuseră, de fapt, megalomanii. Copil fiind, avusese această revelaţie, că unii oameni din preajma sa ţineau să vorbească mai mult decīt alţii şi aveau nevoie să fie ascultaţi mai mult decīt alţii. Megalomania loveşte de altfel fără să ţină cont de gradul de cultură sau de poziţia īn societate... Domnul Cambreleng īntīlnise, īn viaţa sa, vīnzători megalomani, măturători de stradă megalomani, patroni megalomani, oameni politici megalomani, profesori megalomani, doctori megalomani...


- Cīnd am īnceput īnsă să-mi dau seama că literatura va fi marea pasiune a vieţii mele, m-am simţit atras īn mod instinctiv de scriitorii megalomani, continuă domnul Cambreleng. Le-am dedicat īn cursul vieţii mele ore şi ore, studiindu-le īndelung atīt opera, cīt şi viaţa...


Sigur, există două tipuri de scriitori megalomani: mari scriitori megalomani şi mici scriitori megalomani. Din punctul de vedere al megalomaniei, ei sunt īnsă la fel de mari, doar că opera lăsată īn urma lor diferă din punctul de vedere al importanţei. Prima mare pepinieră mondială de scriitori megalomani a fost īnsă, fără īndoială, Franţa. Nu a devenit Victor Hugo, de exemplu, despre care absolut toţi istoricii literari spun că era megaloman, scriitorul naţional al Franţei? Jean Cocteau (alt megaloman) spunea despre autorul Mizerabililor: „Victor Hugo a fost un nebun care se credea Victor Hugo”. Deviza lui Hugo era „Ego Hugo”, iar orgoliul său devenise legendar īncă din anii tinereţii. Chiar şi unele din titlurile sale sunt megalomane, cum ar fi Legenda secolelor. Ce pompos sună! Franţa rămīne, īnsă, un spaţiu prin excelenţă propice megalomaniei. Nu este Parisul „Oraşul Luminilor”? Nu a fost construit Turnul Eiffel ca să fie cel mai īnalt edificiu din lume? Nu este Champs Elysées bulevardul cel mai frumos din lume? Nu este Palatul Versailles cel mai strălucitor din lume? Nu a fost Ludovic al XIV-lea Regele-Soare? Nu este Luvrul cel mai mare muzeu din lume? Tot īn Franţa s-a născut şi gigantismul literar. Enciclopediştii (Diderot, Voltaire, Rousseau etc.) au vrut să concentreze īntr-o singură operă, toate cunoştinţele din lume. Universalismul este şi el o invenţie franceză. Nu ţine, oare, de megalomanie dorinţa de a scrie opere literare sau filozofice universale, īn care să fie captat ceea ce este universal īn om? Ce gust pentru megalomanie la Balzac cīnd şi-a intitulat opera Comedia umană!


- Să stăm puţin, că am obosit...


Ori de cīte ori se aprindea, după cīte o tiradă de zece minute sau de un sfert de oră, domnul Cambreleng obosea. Ne-am aşezat pe terasa unei cafenele, alături de Teatrul Odéon īn faţa căruia era o mare agitaţie. Un tīnăr se desprinse, de altfel, din mulţimea care viermuia pe treptele teatrului şi veni să ne īntrebe dacă nu aveam „un bilet īn plus”.


- Ce se joacă?, īntrebă domnul Cambreleng.


- O piesă de Matei Vişniec, răspunse tīnărul.


- Aveţi cumva vreun bilet īn plus?, mă īntrebă domnul Cambreleng.


Am dat din cap că nu.


- Ne pare rău, făcu domnul Cambreleng către tīnărul care căuta un bilet īn plus.


Acesta plecă īn fugă şi se instală din nou pe treptele teatrului īn speranţa că, pīnă la urmă, cineva īi va vinde un bilet īn plus. Nu era singurul de altfel, mai multe persoane fără bilet aşteptau acelaşi lucru, iar unele scriseseră pe mici bucăţi de carton sau pe foi albe fraza „caut un bilet īn plus”. Chelnerul ne aduse două pahare cu bere, fără să ne fi īntrebat īn prealabil ce doream. Īnainte de a pleca, īnsă, īmi īntinse un carneţel şi mă rugă, cu o privire transfigurată, să-i dau un autograf...



Cīnd īncepe megalomania să se infiltreze īn sufletul unui scriitor? Greu de spus. Īntr-un fel, un om care vrea să scrie, care crede că are ceva de spus umanităţii, este deja, prin această atitudine, puţin megaloman. Cum să-ţi imaginezi că vocea ta mai contează după ce s-au spus atītea lucruri pe pămīnt? Sau cum să īndrăzneşti să scrii fără să fi citit tot ce s-a scris īnaintea ta? Definiţia cea mai scurtă a megalomanului este: persoană care are o părere exagerat de bună asupra calită­ţilor sale (grandoman). Īn consecinţă, mega­lomania este un delir de grandoare, asociat cu un delir de persecuţie.


I-am povestit domnului Cambreleng, acolo, īn faţa Teatrului Odéon, īn timp ce īn interior suna gongul anunţīnd īnceperea spectacolului (cel puţin o sută de oameni rămăseseră afară fără bilet), care au fost primele mele contacte cu megalomania. Pentru că şi eu eram fascinat de megalomani, dar nu de marii scriitori megalomani, ci de scriitorii megalomani minori, marginalizaţi, pierduţi la marginea Europei...


Totul a īnceput īn primăvara anului 1977, cīnd viaţa mea a luat o īntorsătură esenţială: eram student la Bucureşti şi īncepusem să frecventez restaurantul Uniunii Scriitorilor. Acolo i-am īntīlnit pe primii mari megalomani: ce personaje, ce caricaturi, ce cazuri clinice! Total insipizi ca scriitori, dar ce spectaculoşi ca oameni!


Un scriitor megaloman nu-şi dă seama niciodată că, de fapt, istoria literaturii nu-l va reţine cu nimic. El consideră, tocmai, că istoria literaturii se termină cu persoana sa, cu „opera” sa. Scriitorul megaloman este cel care scrie ultima carte posibilă, opera-concluzie a umanităţii, cartea esenţială, destinată să fie cheia de boltă a edificiului literar mondial. Īn consecinţă, toate gesturile sale sunt marcate de importanţa pe care şi-o acordă īn univers. El nu păşeşte, nu mănīncă, nu se īmbracă la fel ca semenii săi. Cīnd te priveşte, īţi face de fapt o favoare. Iar dacă te ascultă, o face numai ca să-ţi poată capta īntrebarea destinată să-l facă pe el să vorbească timp de o oră, timp de două ore, timp de patru ore, timp de 24 de ore...


Cīte figuri de acest gen am putut să īntīlnesc! Şi cīt mi-au fost de dragi! I-am ascultat pe toţi cu răbdare, compunīndu-mi pe faţă expresia cea mai modestă posibilă, simulīnd extazul īn faţa frazelor lor, dīnd mereu din cap pentru a-i aproba, umplīndu-le paharul cīnd era gol, oferindu-le imediat foc atunci cīnd īşi scoteau o nouă ţigară...


Megalomania scriitorilor din Europa de Răsărit a fost, īnsă, una extrem de tristă. Mai tīrziu, cīnd am cunoscut, la Paris, scriitori sīrbi, polonezi, ruşi, bulgari, albanezi, cehi şi aşa mai departe, mi-am dat seama cīt de mult era dictată megalomania lor de raportul cu Occidentu şi, īn special, cu Parisul. Cum toţi ştiau că nu vor fi niciodată publicaţi şi recunoscuţi īn Occidentul, scriitorii est-europeni se vedeau puşi īn situaţia de a opta īntre sinucidere şi megalomanie. Ultima cale era īntotdeauna infinit mai comodă.


Īmi amintesc de o secvenţă precisă petrecută īn chiar momentul sosirii mele la Paris. Eram de două zile īn Oraşul Luminilor şi īncepusem să mă īntīlnesc cu primii compatrioţi. Pe unii īi īntīlneam la coadă la Pre­fectura de poliţie a Parisului, unde ne depuneam actele pentru a cere azil politic sau cărţi de sejur. Făcīnd astfel coadă cu sute de alţi est-europeni, dar īn special cu magrebini, cu negri şi cu sri-lankezi, īl īntīlnesc la un moment dat pe domnul Z. Pe domnul Z īl ştiam de vreo zece ani buni, de la Bucureşti. El era, de altfel, cu vreo 15 ani mai īn vīrstă ca mine şi juca, la Bucu­reşti, comedia scriitorului consacrat pentru că publicase un roman şi două volume de nuvele. Ori de cīte ori avea ocazia să vorbească despre cele trei cărţi ale sale, explica īn special cum se luptase el cu cenzura şi cum nu făcuse nici o concesie. Domnul Z nu era un scriitor bun, nimeni nu-l citea efectiv pīnă la capăt, dar era prezent, lucra la o revistă literară şi avea o mică parcelă de putere. La restaurantul Uniunii Scriitorilor avea masa lui rezervată, toate gesturile sale erau gesturi de lord, cīnd o striga cu vocea sa de bariton pe chelneriţă (pe doamna Miţi), femeia īncremenea şi venea să-l servească numaidecīt. Domnul Z era īntotdeauna perfect informat, cunoştea toate cancanurile lumii politice, editoriale şi literare, avea tot timpul cīte un banc politic īn stoc, dar niciodată nu făcuse vreun gest radical de opoziţie faţă de regim. Evident, purta barbă, fuma pipă şi se īmbrăca mereu īn culori īnchise, ceea ce īi conferea o anumită autoritate. Cīnd ne-am descoperit reciproc la coadă la Prefectură, am izbucnit sincer īn rīs amīndoi. Eu nu-mi imaginasem o clipă că acest om, care avea tot ce-i trebuie īn Romānia (post bun, o soţie adorabilă şi īn plus doctoriţă, casă cu curte līngă Foişorul de Foc, avantaje multiple), putea fi tentat de aventura occidentală. Iar el nu se aştepta īn nici un caz să mă īntīlnească la Paris, pe mine, care nu aveam de nici unele la Bucureşti, cu excepţia unei vagi faime de poet bun şi de dramaturg cenzurat. Ne-am īmbrăţişat evident, ne-am uitat unul la altul, eu l-am īntrebat mecanic „Ce faci?” (ne tutuiam, īn ciuda diferenţei de vīrstă, pentru că aşa era moda īntre confraţi), iar el mi-a răspuns, cu vocea sa de bariton, scoţīndu-şi pipa din gură pentru ca fraza să poată răsuna cīt mai limpede şi puternic: „Mi-am găsit un editor”.


Această frază nu m-a părăsit niciodată. Ce nevoie avea el, domnul Z, să-mi spună mie, la coadă la Prefectura de poliţie a oraşului Paris, īn septembrie 1987, „mi-am găsit un editor”? Se simţea, oare, īnghiţit de anonimat printre atīţia oameni modeşti, care nici nu-şi doreau, īn proporţie de 99,99 la sută, să publice īn Franţa? Ce nevoie avea să-mi comunice că, iată, era de cīteva zile īn Franţa şi īşi găsise deja un editor? Īi lipsea atīt de mult dialogul cu cineva sau, mai corect, o persoană īn faţa căreia să monologheze şi să-şi etaleze superioritatea? Īntr-un fel, fraza pe care mi-a spus-o atunci domnul Z mi-am afişat-o mental deasupra īntregii mele vieţi, ca o frază de căpătīi, ca o formulă magică atīrnată deasupra patului, ca un semnal de alarmă veşnic treaz. Pentru că domnul Z n-a reuşit, de fapt, niciodată să publice īn Franţa. Douăzeci de ani mai tīrziu l-am regăsit portar la UNESCO, afişīndu-şi aceeaşi prestanţă şi aceeaşi morgă superioară pentru că lucra la UNESCO. Renun­ţase, oare, să se mai lupte pentru cărţile sale? Cītă luciditate are un megaloman? Probabil că īn adīncul său se simţea īn continuare un om superior, omul care ar fi putut da Franţei cīteva mari cărţi, numai că Franţa nu ştiuse să le ia. Domnul Z purta cu demnitate acum galoanele persecuţiei. Ce să mai aştepte de la lume? Nimic. Lumea ratase īntīlnirea cu el. Cine era cel īn pierdere? Lumea, evident.



Era aproape ora nouă seara dar domnul Cambreleng părea că uitase de dineul unde eram invitaţi, deşi de la Teatrul Odéon la biserica Saint-Sulpice nu mai aveam de făcut decīt cīţiva paşi. Cīnd i-am amintit că riscăm să fim īn īntīrziere, domnul Cambreleng dădu din mīnă a lehamite şi spuse:


- Lasă, să se mai obişnuiască şi ei.


Cu ce să se obişnuiască? Voia domnul Cambreleng să introducă o notă est-europeană mai pronunţată la dineul din seara aceea şi īncepea prin a īntīrzia? Chelnerul care īmi ceruse un autograf ne mai aduse două pahare cu bere, deşi, din nou, nimeni nu-i ceruse nimic.


Dinspre teatrul Odéon auzeam din cīnd īn cīnd cīte un vuiet ciudat, ceva care venea din interior, un fel de muget. La īnceput am cre­zut că erau ropote de aplauze, apoi am crezut că erau strigăte şi fluierături... Dinspre bulevardul Saint Michel se auzi apoi sirena unei maşini de Poliţie sau de Salvare, īmi fusese īntotdeauna imposibil să deosebesc cele două tipuri de semnale stridente. Sunetul sirenei se apropia, venea de fapt spre noi. Era o maşină a Salvării, care opri chiar īn faţa cafenelei. Am īntors capetele şi eu, şi domnul Cambreleng, ca să vedem despre ce era vorba. Unei turiste japoneze i se făcuse rău īn interior şi fu evacuată cu o targă.


Cīnd maşina Salvării dispăru cu japoneza īn interior, domnul Cambreleng īl văzu trecīnd prin faţa noastră pe Emil Cioran. Ştiam că Emil Cioran locuia pe strada Odéon, la numărul cinci sau şase, īntr-o mansardă de unde, cu siguranţă, vedea acoperişul teatrului Odéon. Cum Cioran părea să nu aibă nici o destinaţie precisă, domnul Cambreleng īl invită să se aşeze la masa noastră.


Cioran se aşeză fără prea multe formalităţi, deşi nu voia să bea şi să mănīnce nimic. Īl chemă totuşi pe chelner ca să-i ceară o apă minerală. Chelnerul īi arătă lista cu băuturi. Dorea un Perrier, un Pellegrino sau un Badoit? Cioran nu fu capabil să răspundă imediat. Īl rugă pe chelner să-l lase să se gīndească. Apoi, privindu-ne cīnd pe unul, cīnd pe altul, īncepu să ne vorbească despre ape minerale şi despre ceaiuri. Pīnă la urmă, alese un Badoit pentru că era o apă mai puţin agresivă.


Īn timp ce chelnerul aducea sticla de Badoit pentru Cioran, holul teatrului Odéon se umplu din nou de lume. Era cu siguranţă pauza dintre cele două acte ale piesei. Unii spectatori ieşiră pe trepte ca să fumeze o ţigară. Īn jur de cel puţin cincizeci sau şaizeci plecară īnsă definitiv, vizibil iritaţi de ceea ce văzuseră şi decişi, deci, să nu-şi mai prelungească supliciul.


La un moment dat, am avut impresia că un spectator excitat mă căută din priviri de pe treptele teatrului şi făcu un gest de ameninţare īn direcţia mea cu pumnul.


Cioran īl văzu şi el pe spectatorul excitat şi făcu următoarea reflecţie:


- Singurul lucru pe care trebuie să-l aşteptăm de la o carte sau de la o piesă, este plăcerea pe care ni le-au procurat atunci cīnd le-am scris.


Cioran se ridică pentru a-şi continua plimbarea fără ţintă. Domnul Cambreleng īl īntrebă dacă nu voia să vină cu noi la un dineu la doamna Detambel, dar Cioran spuse că nu. Dormise prost īn timpul zilei şi īl aştepta o noapte de insomnie.


L-am privit amīndoi pe Emil Cioran īndepărtīndu-se, după care ne-am ridicat şi noi şi am plecat spre Saint-Sulpice. Doamna Detambel locuia īntr-un imobil medieval, de secol XVII, cu ziduri groase, īn care se intra printr-o imensă poartă de lemn. Dincolo de poarta vopsită īn albastru se deschidea o superbă curte interioară, pavată cu dale de piatră, plină cu arbori şi flori.


Urcarăm la etajul trei pe o scară īn spirală. Din apartamentul doamnei Detambel se auzeau rīsete, muzică, voci. Mă aşteptasem la un dineu sobru şi scorţos, dar nici vorbă de aşa ceva. Doamna Detambel organizase mai degrabă o seară chinezească, pentru că Hung Fao era eroul serii. El gătise zeci de feluri de mīncare chinezeşti autentice, iar īn momentul cīnd am intrat noi (neobservaţi aproape), Hung Fao tocmai le explica ceva atīt de amuzant celor prezenţi, īncīt era răsplătit cu hohote de rīs.


Zecile de castroane şi farfurioare erau aşezate pe o masă lungă, sub formă de bufet, iar invitaţii făceau, practic, ce voiau, se deplasau cum aveau chef prin apartamentul doamnei Detambel, servindu-se şi reservindu-se, discutīnd sau, pur şi simplu, ascultīnd muzică.


Pereţii apartamentului erau plini de tablouri, majoritatea fiind pictate īn mod evident de aceeaşi mīnă. Doamna Detambel īncepu să rīdă cīnd mă văzu total intrigat de contemplarea unei īntregi serii de pīnze reprezentīnd rinoceri jucăuşi şi pisici legate la ochi.


- Vreţi să v-o prezint pe artistă?, īmi spuse ea şi mi-o prezentă pe doamna Foissy.


- Īncīntată, spuse doamna Foissy cu aerul că mă vedea pentru īntīia oară.


Cel puţin şase sau şapte persoane se agitau prin livingul doamnei Detambel, īmbuibīndu-se fără jenă cu felurile chinezeşti pregătite de Hung Fao. Acesta īmi făcu un semn amical cu mīna şi īşi continuă naveta īntre bucătărie şi living. Domnul Cambreleng īmi promisese o īntīlnire cu un scriitor francez megaloman, dar printre cei prezenţi nu vedeam nici o figură total nouă.


- Ce vreţi să beţi?, mă īntrebă doamna Foissy, aşezīndu-se pe canapea atīt de aproape de mine īncīt mă atinse cu cotul.


De undeva, dintr-o īncăpere alăturată, cineva exersa la vioară. Doamna Foissy se dăduse de data aceasta cu un parfum Kenzo. Privind-o, m-am simţit inundat de un fel de fericire esenţială, imposibil de exprimat, şi chiar de un pronunţat sentiment de recunoştinţă. Dar toate acestea erau, īnsă, detalii pe care numai o singură persoană din lume le putea īnţelege.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul