Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ticurile verbale

        Sorin Lavric


Pe un scriitor īl recunoşti după trei amănunte: mai īntīi, după uşu­rinţa cu care poate tăia paragrafe īntregi fără să simtă vreun regret īn privinţa amputării textului; apoi, după plăcerea pe care o resimte legīnd cuvintele, indiferent de reacţia pe care o va avea primind laude sau īncasīnd critici; şi, īn al treilea rīnd, după grija cu care īşi depistează ticurile verbale īn īncercarea de a scăpa de ele. Aceste trei detalii dovedesc, la rīndul lor, trei lucruri: că scriitorul a depăşit faza īndrăgostirii de propriile cuvinte; că principala sa motivaţie ţine de dispoziţia pe care o capătă scriind; că a conştientizat involuntarele repetiţii ce-i brăzdează scrisul, declarīnd război ticurilor personale.


Considerate īndeobşte nişte paraziţi inofensivi, ticurile verbale sunt cu mult mai redutabile decīt credem. Deşi ne irită prin excesiva lor folosire, ele nu sīnt scăpări nedorite sau stereotipii lexicale pornite din nu se ştie ce pīrghii inconştiente, ci chiar centrul de ordine al fluxului nostru lexical. Aşa cum mental avem anumite imagini obsesive care ne vin īnaintea ochilor mai des decīt altele, tot aşa pe limbă ni se ivesc anumite locuţiuni de care facem uz cu o vădită predilecţie. Īntrebaţi de unde īnclinaţia de a le da o īntrebuinţare mai frecventă decīt altor cuvinte, răspunsul obişnuit invocă preferinţa estetică: ne plac acele expresii mai mult decīt altele şi tocmai de aceea le folosim īndeosebi. Cum s-ar spune, statistica e subordonată unei empatii de ordin interior: simţim că anumite cuvinte ne reprezintă mai mult decīt altele şi, prin urmare le preferăm.


Preferinţa aceasta poate fi atīt de adīncă īncīt, chiar dacă ne-am propune prin absurd să scăpăm de toate ticurile verbale care ne bruiază scrisul, nu vom reuşi. Şi asta, nu fiindcă am fi neputincioşi, ci fiindcă, īn lipsa ticurilor, nu am mai putea scrie. Condiţia fluenţei scrisului este apariţia unor puncte recurente pe parcursul lui. Aceste puncte sunt precum popasurile rutiere pe marginea unui drum: te opreşti la ele pentru a-ţi recăpăta suflul. Sau, mai precis, pentru a-ţi recăpăta ordinea gīndurilor. Aceste bucle sīnt „recurente“ deoarece revenim la ele chiar fără să vrem asta, ca īntr-o curgere circulară īn care deplasarea nu se poate face decīt trecīnd prin aceleaşi halte intermediare. Vrem – nu vrem, scrisul nostru este linear numai sub unghiul aspectului lui exterior, adică sub forma īnsăilării unor cuvinte ce se ordonează de la stīnga la dreapta şi īn rīnduri succesive. Īn realitate, monologul interior al celui care scrie este unul circular, iar īmprejurarea că exteriorizarea lui ia forma unor linii ce se rup la cap de rīnd nu schimbă natura interioară a scrisului. Cīnd scriem, nu īnaintăm, ci facem vīrtejuri sintactice. Scrisul e ca un rīu a cărui albie sileşte şirul cuvintelor să formeze pe alocuri curenţi turbionari. Aceşti curenţi sunt vīrtejurile indispensabile fără de care scrisul nu ar putea īnainta. Scriem alcătuind trombe lexicale, adică bucle cu rost recuperator.


De importanţa buclelor recurente ne dăm seama atunci cīnd, obosiţi sau nervoşi fiind, ne apucăm să scriem. Īn momentul acela, primele vorbe care ne vin īn minte sīnt tocmai ticurile verbale. Ele sunt ca exerciţiile de īncălzire pe care un sportiv anchilozat le face īnaintea exerciţiilor impuse. Ele sunt ca o reacţie instinctivă de apărare īn faţa unei dezordini lexicale ce ameninţă să se preschimbe īn salată de cuvinte. Aşadar, īn faţa riscului logoreei delirante, recurgem la ajutorul focarelor de ordine mentală, adică la ticurile noastre.


Faptul că fiecare are ticurile lui ţine de natura idiopatică a minţii noastre: suntem particulari chiar şi īn ritualurile verbale pe care le să­vīrşim pīnă la saţietate. Ciudăţenia este că oricine ne ascultă sau ne citeşte le depistează repede, īn vreme ce noi nu le percepem prezenţa decīt īn momentul īn care, stīnjeniţi de frecvenţa apariţiei lor, sfīrşim prin a ne sătura de ele. Atunci intervine lepădarea de tic sau, mai curīnd, dozarea lui īntr-o formă cīt mai puţin agasantă. Ste­reotipiile acestea nu sīnt obositoare decīt dacă sunt privite din afară. Judecate din unghiul de vedere al celui care le foloseşte, ele sunt tot atīt de fireşti ca intervalurile de relaxare a inimii īntre două contracţii succesive. Īn schimb, judecate de un cititor, ele sunt dezgustător de manieriste şi izbitor de neplăcute. Şi, īn plus, stīrnesc aceeaşi uimire ca spectacolul celui care īşi roade unghiile sau care face vīrtejuri de păr deasupra urechii. Īl privim şi nu īnţelegem de ce nu-şi dă seama ce impresie lasă. Explicaţia ţine de ritmul fluxului său mental: atenţia lui e īndreptată īn cu totul altă parte, şi anume către stăpīnirea unei emoţii sau către urmărirea unui gīnd. Stă­pīnire care cere roaderea unghiilor sau rotirea părului, adică ticuri inofensive. Pentru el, exigenţele estetice sunt de ordin secundar.


Dar cele mai profunde ticuri ţin de structura monologului nostru interior. Ele nu se mărginesc la cuvinte sau locuţiuni, ci la obişnuinţe sintactice. Adică la anumite matriţe, īn care scriitorul īşi toarnă materia cuvintelor. Dacă un om preferă să īnceapă fraza īntr-un anumit fel şi apoi s-o continue īn alt fel nu este fiindcă ar avea nişte preferinţe estetice pe care şi le-a īnsuşit citind critică literară, ci fiindcă instinctul lui verbal se ghidează după nişte formule ce corespund ritmului său mental. Ceea ce īnseamnă că sintaxa ascultă de o cadenţă psihică ce ajunge să se imprime īn īncheieturile ei. Bioritmul dictează articulările sintactice, iar articulările cheamă anumite părţi morfologice. E ca īn cazul prozodiei clasice, unde melodia din capul poetului cheamă acele silabe care, īn funcţie de mărimea lor metrică, īncap cel mai bine īn secvenţele melodiei iniţiale. Zumzetul interior precede libretul cīntecului. Sintaxa precede semantica.


Fatalitatea ticurilor verbale face ca stilul unui scriitor să nu depindă de preţiozităţile şi de chichiţele lui de exprimare, ci de bioritmul minţii sale. Nu cuvintele sau expresiile uzuale īi hotărăsc stilul, ci o cadenţă psihică ce cere numai anumite forme de exprimare. Că aceste matriţe sunt umplute cu anumite cuvinte īn dauna altora e mai puţin important. Important e ritmul curgerii, adică implicit punctele recurente ale discursului īntocmit. Asta īnseamnă că nimeni nu poate scăpa de manie­rism, căci firul cuvintelor, pentru a curge, are nevoie de vīrtejuri periodice. Natura unei ploi o recunoşti după felul īn care picăturile, căzīnd pe pervaz, bat darabana, şi nu după compoziţia chimică a unei picături sau alteia. Şi la fel cu stilul scriitoricesc: īl recunoşti după tactul interior al desfăşurării frazelor, nu după carnea lor morfologică.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul